"Numai durerea m-a determinat sa descopar poezia. Dupa atâtea esecuri, simteam nevoia sa plâng, ori nu poti plânge mai bine decât numai prin poezie. Prin poezie plânsul se transforma în cântec..."
Poetul Nicolae Caratana

Temnita.

Botez


Localul securitatii din Târgu-Jiu.
Temnicerul a deschis una din usile de la subsol.
O încapere cu putin mai mare decât un cavou. Plina cu apa. Cât de adânca?
În fund se zarea un postament de ciment atât de îngust, încât nu se putea sta decât pe vine, chircit. Între prag si postament suspenda o scândura.
- Intra! mi s-a ordonat.
- Unde?
- Pe postament.
Dupa ce am intrat scândura a fost retrasa, usa a fost închisa. Întuneric. Peretii lacrimau.
(n.a.)

  • Acum un vis, acum un zbucium
    simtii în inima un bucium.
    Tic-tac!
    si ma trezisem în alt veac.
    Tic-toc!
    si ms trezisem în alt loc.
    M-a podidit atunci ideea:
    Voi apoteoza Hebreea!

    În Iordan, în râul-har
    mi-oi boteza si gând si pântec;
    si deveni-voi faurar
    de libertate si de cântec.

    O stea cazu din alta stea.
    Eram în cautarea mea?
    De câte veacuri si epóci
    n-avui vedere, n-avui voci?

    Într-un târziu vazui stihie
    curgând în fata apa-vie:
    Râu între munti ce se deschid,
    curgând povarnic si mereu,
    un crac de cer, un cer lichid
    cuprins în matca curcubeu,
    plin de-apa sfânta, de-apa buna.
    Din veacul linistii s-aduna,
    nu izvoraste de sub coame
    ca toate apele din foame,
    nici a cazut aseara norul,
    gândeam si asteptam sa vie spre zori Ioan Botezatorul.

    Pe piatra unde stam mai sus,
    piatra mârsava, fara crez,
    poate-asteptase si Iisus
    sa-i vina rândul la botez.
    Sau poate, crestea pe râu singuratate.
    Privighetori cântau pe pom
    dar nicaierea nici un om.
    Apoi, de drum ca mine frânt
    s-a-ntins sa doarma pe pamânt.

    Eram stingher.
    Tacere-nalta pân' la cer.
    Cazuse peste firea-n noapte
    taria apelor necoapte
    ca neguri peste peisagii,
    dospind pentru a doua zi miragii.

    Simteai desertul cum îsi strânge
    turbare si-uragan în sânge
    si-asteapta-o clipa de greseala
    sa se dezlantuie navala.
    Dar cum sunt râpi, prapastii, stei,
    frica de tigri si de lei,
    de zarile ca negru vin,
    cred astazi pelerini nu vin.

    Nici chiar Ioan, simunul-om,
    cu toata îndrazneala-i munte
    n-o sa încerce sa înfrunte
    stihiile urlând sodom.

    Ucenicind a fi rebel,
    cred, urla de pe-un grui la vale
    sa-si faca glas cu-armuri si zale
    sa tune catre Israel.

    În noaptea asta vai, si vai,
    parca m-am fost transpus într-însul,
    când izgonit din sfântul rai
    pe-Adam îl podidise plânsul.

    De-ar fi un vânt sa-mi tina drumul
    m-as fi întors si eu prin fumul
    si prin funinginea adânca
    si-as amâna botezul înca.

    Dar cum viata place, place,
    Piatra îndura, piatra tace
    si pofte deschid ochii, dintii,
    m-aa îngropa ca toti parintii.

    Taci gândule, esti un satrap,
    tu nu gândesti, la mine-n cap,
    ci prin genunchi si prin calcâie.
    Poate gândesti printr-o momâie.
    Chemari launtrice ma-ngân
    deci cata, cata sa ramân.

    Dar e ciudat!
    Desertul s-a fost ridicat
    sau din nisip
    luat-au chip
    un fel de ziduri-piramide
    ce cresc amare si livide,
    pline de noapte si de frica
    ce ma ataca si ma strica.

    Sunt un zmintit? Sunt un zmintit?
    Sau poate voi fi fost rapit
    de idumei cu caravane,
    piratii marelui desert
    cu sufletele baragane
    de nisip ars si nisip fiert?

    Lovindu-mi trupul, duhul, tonul,
    parca simteai în clipa-aceea
    placerea de-a lovi Sionul
    si de-a martiriza Iudeea.

    De când trecutul e trecut,
    asiri si babiloni, otova
    pe Israel l-au tot batut
    întru speranta-i în Iehova.
    Romanii azi robindu-i glia,
    ucid cât pot în acest neam
    marea venire-a lui Mesia
    si redresarea lui Adam.

    ......................................

    Umblând sub orizontul frânt
    sa caut râul, râul sfânt,
    eram strivit de ziduri reci.
    Gresit-am locul, râul, anul,
    va fi murit de mult Iordanul
    sau nu a existat în veci?

    L-or fi visat vreodata-n viata
    venind din zori, din dimineata,
    din aurorile suave
    doar numai mintile bolnave.
    Si l-au vazut curgând pe zare
    doar sufletele-n disperare.

    Nu-s salcii plete sa-si desfaca
    si-aci e numai o baltoaca
    ascunsa într-un somn mereu.
    Ma tot gândeam:
    Unde sa-nec pacatul meu,
    unde pacatul lui Adam?

    Dar iar mi-am zis:
    Poate ca râul fu proscris.
    Cum el venea aici de-aiure,
    din inimi care cresc padure
    si ceruri care vin talazuri,
    poate mai sus vreun Setila
    îi soarbe apa fara mila,
    vreun Sfarma-Piatra-a pus zagazuri.
    Mai stii? poate vreun Mânca-Lut
    de la un timp l-a abatut
    si tâlhareste îl ascunde.
    Ce stiu eu unde?
    O, stiu!
    Nu l-a baut nici un pustiu.
    L-o fi sugrumat anume
    vreun sperjur, vreun sperjur
    sa nu se-nfaptuiasca-n lume
    marea Taiere-împrejur
    prin mine, glasuri ce-mi demânda
    din apa râului sacristic
    sa-mi sorb si eu destinul cristic
    prin moarte, marea mea izbânda!

    Daca-i asa, socot si eu
    ca daruindu-ma iubire
    sa-mi caut marea-mea-mplinire,
    însa ca om, nu ca hebreu.

    Ce-mi pasa ca-a murit Iordanul,
    când fara moarte este Anul?
    Sau ca-l întoarse naimitul
    când de ne-ntors e Infinitul?

    În cautarile-i neapte
    spre-un adevar nedefinit,
    e-o revelatie de fapte
    si un frumos descoperit.

    Atunci când ne încearca visul,
    adânc, adânc în noi ascuns,
    oricare om îsi e trimisul
    si-si este propriul sau uns.
    Orice popor îsi este alesul,
    iar omul, siesi întelesul.
    Ma suie-n culmile-i Cuvântul?
    Transfigurat de-un spirit laic
    azi ma boteaza el, Pamântul,
    sau depasesc sensul iudaic.

    Îi sarut tarii apa, steii
    si o sarut pe fruntea humii,
    dar pe cât sunt fiul Iudeii
    devin pe-atât si-un fiu al lumii.

    ...............................................

    Nu stiu ce fel de-arsura rece
    ma fereca, mi se petrece,
    si cu îndemn sa strig
    mi s-a fost prins belciug de frig,
    ca sarpe-ncolacit pe-o glezna.
    Am tresarit deodata-n bezna:
    Scapat-am un picior în apa
    o clipa cât mai atipii
    si era frig, si era groapa.
    O, vremuri moarte, vremuri vii!
    Priveam acum, batut de hula,
    tot asteptând un timp sa treaca
    cum eu ... si piatra ... si baltoaca
    eram captivi într-o celula.

Steaua singuratatii*


  • Iata-te iar la fereastra,
    galbena floare maiastra.

    Marmora de pe Pentele
    sau un ton din vechiul fluier fermecat al lui Marsias,
    te-a sculptat cumva Fidias
    ori divinul Praxitele?
    El voindu-te idee
    sa straluci pe Propilee,
    te-a scapat peste paduri,
    nimfa lânga dioscuri?

    Peste tari, peste coclaur
    când rasai si când te muti,
    esti un fulg din lâna de-aur
    pierduta de-argonauti?

    Esti lumina ce n-o stim
    din opaitul adus
    de Iosif si Nicodim
    când îngropau pe Iisus?

    Cum te-ar fi vazut Da Vinci,
    nu pricep, dar mie-mi pari,
    clopotel de calusari
    ce-a cazut din vârfu-opincii.

    Creionare sau model
    conceput de Rafael,
    pentru mine esti aici
    un de mult pierdut arnici
    din broboada sau marama
    ce-o purta odata mama.

În 1958 la închisoarea Constanta autorul se afla izolat în vederea anchetei. Printr-un orificiu al oblonului de la fereastra, o stea aparea la o anumita ora si era vizibila în fiecare seara.

Predestinare


  • Lerui Domane, Lerui Ler,
    drumuie o stea pe cer.
    Numai boii si asinii
    înteleg sensul luminii.
    Numai doi ciobani în glugi,
    stând la foc de buturugi
    se-ntreaba amândoi:
    - Ce-o fi mare-n Betleem?
    - Frate, e o noapte albastra
    ori minune-i, ori blestem.
    Poate pacoste, macel.
    Steaua-aceasta-i stea cârmaci,
    parca tot ce-avea rângaci
    si mereu îl zadarea,
    cerul si-a gonit prin ea.
    Ce stim noi? Prin spatii reci,
    steaua-aceasta, drumul trudei,
    poate-aduce de din veci
    noua stralucire-a Iudei.

    Cum grabita e sa treaca,
    daca Israel n-o-mbraca
    se va darui încalte
    neamurilor celorlalte?

    Gârbov si-obosit de ani
    Iosif n-are lemn, nici bani,
    doar o tesla stirba foarte.
    Dor i-ar fi acum de moarte.
    Totusi, cugeta stingher:
    Mi-oi faci fiul dulgher.

    Magilor, de drum, sarmanii
    cu povara de tamâie,
    tot mai greu i-apasa anii,
    si au ranuri la calcâie.
    Cititori de zodier,
    dar si lacomi de tezaur
    vor un dumicat de cer
    sa si-l cumpere cu aur?

    Spune visul habauc:
    Îngeri vin, îngeri se duc,
    cata lung si baga seama
    când la prunc si când la mama,
    dar de mila sau de frica
    nu mai îndraznesc ss-i zica
    sa pastreze untdelemn
    pentru moartea lui pe lemn,
    ca-n acest amurg zacut
    au vazut ei ce-au vazut:
    Negru si cârliontat
    nu mistret a îngropat
    parca-n vrajba, parca-n soarte,
    parca-n viitor delir,
    tot scurmând si-un bob de jir;
    Drumul Lerului spre moarte.

    Si-or face la timpul lui
    din el crucea Domnului.

    Îngeri vin, îngeri se suie.
    Cum sa-i spuie? Cum sa-i spuie?

Carcera de ciment


  • O ciment,
    din nascare inclement,
    un hapsân si un ursuz,
    nu ma mai musca de-auz,
    nu ma mursica de vaz
    si prin bezna si prin vaz!

    M-au zidit între pereti
    ca pe-a lui Manole Ana,
    prins în ghiare de ereti,
    nu am trup, am numai rana.

    Ce mai surghiunita vreme,
    vreau sa gem si nu pot geme!
    De m-asez, chircit, povara,
    patru pereti ma omoara.

    Simt o crâncena nevoie: Vreau sa plâng si nu am voie.

    Carcera, de-ai fi din scânduri
    m-as fi rezemat pe gânduri!
    De-ai fi fost ceva mai dulce
    somn ar veni sa ma culce,
    dar tu esti numai din ghimpi.
    În ce-ai vrea sa ma preschimbi
    în ciment jilav, în roca?
    Lipsa de-aer ma sufoca.
    Suflu greu, e cald hulpav.
    Chiar si aeru-i un sclav,
    Pus la cazne, pus la vaier,
    si el simte lipsa de-aer.

    O, cimentul criolatru!
    Patru pereti, câtespatru,
    de ma reazim, prins în cusca,
    întind ghiare si ma musca!

Plângere


  • Domnule Comandant,
    mai îmblânziti-ne veacul restristii,
    dati-ne drept la scrisori
    asa cum aveau comunistii
    când mai zaboveau prin închisori.

    Dati-ne drept la pachet
    cum aveau comunistii cândva berechet.

    Dati-ne dreptul la carti de citit.
    Ai mei acasa cred ca-am murit.
    Sunt sigur ca mi-au facut si pomana.
    Ma plânge fata numita "orfan?".
    Aveam un copil când am fost arestat,
    acum e bun de-nsurat.

    Dati-mi o carte postala sa-i scriu
    sa afle si el ca înca sunt viu,
    tarâna e buna,
    înca nu m-a chemat sa fiu aruncat în groapa comuna.

    Patul e prea îngust
    pentru doi, doi si jumatate-ntr-un pat.
    Chiar si patul lui Procust
    cred ca fusese mai lat.
    Osânditi sa vorbim numai în soapte,
    în graiul nostru se depuse noapte.
    Ni-i foame cumplit, însa nu si sete.
    Dati-ne voie sa ne rezimam de perete,
    avem spondiloza, ne ucide podagra.
    Când ne rezimam câte-un pic,
    nu ne mai trimiteti la "neagra"*:
    o zi cu mâncare, doua nimic.

    Varza-i otrava din cele mai rare.
    Sa i se mai lepede din sare.
    Noi o-mbaiem de trei ori,
    o facem lipie, o dregem sul,
    însa, sub frunte, la subtiori
    tot mai ramâne sare destul.

    În somn becul ne pune viscol în cap.
    Razele-i nu sunt raze, sunt topor de casap.
    În orase e bezna de te înfrici.
    De ce nu se fac economii si aici?

    Lumina cerului trimisa de ziua
    oblonul o zdrumica-n piua.
    Deveniram soboli.
    Fiecare din noi e un muzeu de boli.
    Azi noapte-ntre noi a murit o "stafie"*.
    Nu i s-a dat nici o doctorie.
    L-au scos din celula ca pe-un bustean.
    Era un biet taran,
    nu un exploatator.
    Noi toti ni-s oameni saraci din popor.
    Priviti spurcaul,
    duhnesc cacalaiele.
    Nu stati mult între noi, apuca-va-va raul,
    vi s-or certa maruntaiele,
    amareala va sui pâna-n gât.
    Va rugam doar atât:
    Mai îndulciti-ne veacul restristii,
    dati-ne drept la scrisori
    asa cum aveau comunistii
    când mai treceau si prin închisori.

    - Pentru dusmanii poporului nici o mila!
    Si usa e-nchisa în sila.

*neagra = expresie folosita de catre detinuti pentru a exprima conditiile inumane ale regimului de izolare la carcera.
*stafie sau strigoi = detinut

Vis cu caderea Bizantului


  • Murea câte-un zid ...
    În istorie ... vid.

    Se facea ca-am ramas
    o gura de glas
    si muscam dintr-un lant
    ce te-ncinse, Bizant!

    Numai eu mai credeam
    în speranta si neam!

    În plânsul multimii
    mureau serafimii,
    nici un Cristos
    nu mai credea în frumos.

    Temple, podoabe,
    cazusera roabe,
    chiar îngerii, toti,
    cazura iloti.

    Numai eu credeam
    în viata si neam,
    cu toate ca, zob,
    cazui si eu rob.
    Bizante, Bizant,
    cetate de cer,
    iata-te-n lant,
    iata-te-n fier!

    Chiar robi amândoi
    sa credem pios
    într-o zi de apoi,
    într-o zi de frumos!

M-am nascut pasind cu stângul


  • I-am spus tatei sa m-arunce,
    chiar atunci când ma nascui.
    Aveam doua brate ciunge,
    iar în soarta un cucui.

    Mi-a dat viata din greseala?
    gresi locul, gresi timpul?
    Fugi, i-am spus, eu sunt o boala,
    da-ma sa ma mânce câmpul!

    Da-ma sa ma mânce crângul
    sau un fluviu. Te astept.
    M-am nascut pasind cu stângul,
    având schiop piciorul drept.