Temnita.

Acum un vis, acum un zbucium
simtii în inima un bucium.
Tic-tac!
si ma trezisem în alt veac.
Tic-toc!
si ms trezisem în alt loc.
M-a podidit atunci ideea:
Voi apoteoza Hebreea!

În Iordan, în râul-har
mi-oi boteza si gând si pântec;
si deveni-voi faurar
de libertate si de cântec.

O stea cazu din alta stea.
Eram în cautarea mea?
De câte veacuri si epóci
n-avui vedere, n-avui voci?

Într-un târziu vazui stihie
curgând în fata apa-vie:
Râu între munti ce se deschid,
curgând povarnic si mereu,
un crac de cer, un cer lichid
cuprins în matca curcubeu,
plin de-apa sfânta, de-apa buna.
Din veacul linistii s-aduna,
nu izvoraste de sub coame
ca toate apele din foame,
nici a cazut aseara norul,
gândeam si asteptam sa vie spre zori Ioan Botezatorul.

Pe piatra unde stam mai sus,
piatra mârsava, fara crez,
poate-asteptase si Iisus
sa-i vina rândul la botez.
Sau poate, crestea pe râu singuratate.
Privighetori cântau pe pom
dar nicaierea nici un om.
Apoi, de drum ca mine frânt
s-a-ntins sa doarma pe pamânt.

Eram stingher.
Tacere-nalta pân' la cer.
Cazuse peste firea-n noapte
taria apelor necoapte
ca neguri peste peisagii,
dospind pentru a doua zi miragii.

Simteai desertul cum îsi strânge
turbare si-uragan în sânge
si-asteapta-o clipa de greseala
sa se dezlantuie navala.
Dar cum sunt râpi, prapastii, stei,
frica de tigri si de lei,
de zarile ca negru vin,
cred astazi pelerini nu vin.

Nici chiar Ioan, simunul-om,
cu toata îndrazneala-i munte
n-o sa încerce sa înfrunte
stihiile urlând sodom.

Ucenicind a fi rebel,
cred, urla de pe-un grui la vale
sa-si faca glas cu-armuri si zale
sa tune catre Israel.

În noaptea asta vai, si vai,
parca m-am fost transpus într-însul,
când izgonit din sfântul rai
pe-Adam îl podidise plânsul.

De-ar fi un vânt sa-mi tina drumul
m-as fi întors si eu prin fumul
si prin funinginea adânca
si-as amâna botezul înca.

Dar cum viata place, place,
Piatra îndura, piatra tace
si pofte deschid ochii, dintii,
m-aa îngropa ca toti parintii.

Taci gândule, esti un satrap,
tu nu gândesti, la mine-n cap,
ci prin genunchi si prin calcâie.
Poate gândesti printr-o momâie.
Chemari launtrice ma-ngân
deci cata, cata sa ramân.

Dar e ciudat!
Desertul s-a fost ridicat
sau din nisip
luat-au chip
un fel de ziduri-piramide
ce cresc amare si livide,
pline de noapte si de frica
ce ma ataca si ma strica.

Sunt un zmintit? Sunt un zmintit?
Sau poate voi fi fost rapit
de idumei cu caravane,
piratii marelui desert
cu sufletele baragane
de nisip ars si nisip fiert?

Lovindu-mi trupul, duhul, tonul,
parca simteai în clipa-aceea
placerea de-a lovi Sionul
si de-a martiriza Iudeea.

De când trecutul e trecut,
asiri si babiloni, otova
pe Israel l-au tot batut
întru speranta-i în Iehova.
Romanii azi robindu-i glia,
ucid cât pot în acest neam
marea venire-a lui Mesia
si redresarea lui Adam.

......................................

Umblând sub orizontul frânt
sa caut râul, râul sfânt,
eram strivit de ziduri reci.
Gresit-am locul, râul, anul,
va fi murit de mult Iordanul
sau nu a existat în veci?

L-or fi visat vreodata-n viata
venind din zori, din dimineata,
din aurorile suave
doar numai mintile bolnave.
Si l-au vazut curgând pe zare
doar sufletele-n disperare.

Nu-s salcii plete sa-si desfaca
si-aci e numai o baltoaca
ascunsa într-un somn mereu.
Ma tot gândeam:
Unde sa-nec pacatul meu,
unde pacatul lui Adam?

Dar iar mi-am zis:
Poate ca râul fu proscris.
Cum el venea aici de-aiure,
din inimi care cresc padure
si ceruri care vin talazuri,
poate mai sus vreun Setila
îi soarbe apa fara mila,
vreun Sfarma-Piatra-a pus zagazuri.
Mai stii? poate vreun Mânca-Lut
de la un timp l-a abatut
si tâlhareste îl ascunde.
Ce stiu eu unde?
O, stiu!
Nu l-a baut nici un pustiu.
L-o fi sugrumat anume
vreun sperjur, vreun sperjur
sa nu se-nfaptuiasca-n lume
marea Taiere-împrejur
prin mine, glasuri ce-mi demânda
din apa râului sacristic
sa-mi sorb si eu destinul cristic
prin moarte, marea mea izbânda!

Daca-i asa, socot si eu
ca daruindu-ma iubire
sa-mi caut marea-mea-mplinire,
însa ca om, nu ca hebreu.

Ce-mi pasa ca-a murit Iordanul,
când fara moarte este Anul?
Sau ca-l întoarse naimitul
când de ne-ntors e Infinitul?

În cautarile-i neapte
spre-un adevar nedefinit,
e-o revelatie de fapte
si un frumos descoperit.

Atunci când ne încearca visul,
adânc, adânc în noi ascuns,
oricare om îsi e trimisul
si-si este propriul sau uns.
Orice popor îsi este alesul,
iar omul, siesi întelesul.
Ma suie-n culmile-i Cuvântul?
Transfigurat de-un spirit laic
azi ma boteaza el, Pamântul,
sau depasesc sensul iudaic.

Îi sarut tarii apa, steii
si o sarut pe fruntea humii,
dar pe cât sunt fiul Iudeii
devin pe-atât si-un fiu al lumii.

...............................................

Nu stiu ce fel de-arsura rece
ma fereca, mi se petrece,
si cu îndemn sa strig
mi s-a fost prins belciug de frig,
ca sarpe-ncolacit pe-o glezna.
Am tresarit deodata-n bezna:
Scapat-am un picior în apa
o clipa cât mai atipii
si era frig, si era groapa.
O, vremuri moarte, vremuri vii!
Priveam acum, batut de hula,
tot asteptând un timp sa treaca
cum eu ... si piatra ... si baltoaca
eram captivi într-o celula.

Iata-te iar la fereastra,
galbena floare maiastra.

Marmora de pe Pentele
sau un ton din vechiul fluier fermecat al lui Marsias,
te-a sculptat cumva Fidias
ori divinul Praxitele?
El voindu-te idee
sa straluci pe Propilee,
te-a scapat peste paduri,
nimfa lânga dioscuri?

Peste tari, peste coclaur
când rasai si când te muti,
esti un fulg din lâna de-aur
pierduta de-argonauti?

Esti lumina ce n-o stim
din opaitul adus
de Iosif si Nicodim
când îngropau pe Iisus?

Cum te-ar fi vazut Da Vinci,
nu pricep, dar mie-mi pari,
clopotel de calusari
ce-a cazut din vârfu-opincii.

Creionare sau model
conceput de Rafael,
pentru mine esti aici
un de mult pierdut arnici
din broboada sau marama
ce-o purta odata mama.

Lerui Domane, Lerui Ler,
drumuie o stea pe cer.
Numai boii si asinii
înteleg sensul luminii.
Numai doi ciobani în glugi,
stând la foc de buturugi
se-ntreaba amândoi:
- Ce-o fi mare-n Betleem?
- Frate, e o noapte albastra
ori minune-i, ori blestem.
Poate pacoste, macel.
Steaua-aceasta-i stea cârmaci,
parca tot ce-avea rângaci
si mereu îl zadarea,
cerul si-a gonit prin ea.
Ce stim noi? Prin spatii reci,
steaua-aceasta, drumul trudei,
poate-aduce de din veci
noua stralucire-a Iudei.

Cum grabita e sa treaca,
daca Israel n-o-mbraca
se va darui încalte
neamurilor celorlalte?

Gârbov si-obosit de ani
Iosif n-are lemn, nici bani,
doar o tesla stirba foarte.
Dor i-ar fi acum de moarte.
Totusi, cugeta stingher:
Mi-oi faci fiul dulgher.

Magilor, de drum, sarmanii
cu povara de tamâie,
tot mai greu i-apasa anii,
si au ranuri la calcâie.
Cititori de zodier,
dar si lacomi de tezaur
vor un dumicat de cer
sa si-l cumpere cu aur?

Spune visul habauc:
Îngeri vin, îngeri se duc,
cata lung si baga seama
când la prunc si când la mama,
dar de mila sau de frica
nu mai îndraznesc ss-i zica
sa pastreze untdelemn
pentru moartea lui pe lemn,
ca-n acest amurg zacut
au vazut ei ce-au vazut:
Negru si cârliontat
nu mistret a îngropat
parca-n vrajba, parca-n soarte,
parca-n viitor delir,
tot scurmând si-un bob de jir;
Drumul Lerului spre moarte.

Si-or face la timpul lui
din el crucea Domnului.

Îngeri vin, îngeri se suie.
Cum sa-i spuie? Cum sa-i spuie?

O ciment,
din nascare inclement,
un hapsân si un ursuz,
nu ma mai musca de-auz,
nu ma mursica de vaz
si prin bezna si prin vaz!

M-au zidit între pereti
ca pe-a lui Manole Ana,
prins în ghiare de ereti,
nu am trup, am numai rana.

Ce mai surghiunita vreme,
vreau sa gem si nu pot geme!
De m-asez, chircit, povara,
patru pereti ma omoara.

Simt o crâncena nevoie: Vreau sa plâng si nu am voie.

Carcera, de-ai fi din scânduri
m-as fi rezemat pe gânduri!
De-ai fi fost ceva mai dulce
somn ar veni sa ma culce,
dar tu esti numai din ghimpi.
În ce-ai vrea sa ma preschimbi
în ciment jilav, în roca?
Lipsa de-aer ma sufoca.
Suflu greu, e cald hulpav.
Chiar si aeru-i un sclav,
Pus la cazne, pus la vaier,
si el simte lipsa de-aer.

O, cimentul criolatru!
Patru pereti, câtespatru,
de ma reazim, prins în cusca,
întind ghiare si ma musca!

Domnule Comandant,
mai îmblânziti-ne veacul restristii,
dati-ne drept la scrisori
asa cum aveau comunistii
când mai zaboveau prin închisori.

Dati-ne drept la pachet
cum aveau comunistii cândva berechet.

Dati-ne dreptul la carti de citit.
Ai mei acasa cred ca-am murit.
Sunt sigur ca mi-au facut si pomana.
Ma plânge fata numita "orfan?".
Aveam un copil când am fost arestat,
acum e bun de-nsurat.

Dati-mi o carte postala sa-i scriu
sa afle si el ca înca sunt viu,
tarâna e buna,
înca nu m-a chemat sa fiu aruncat în groapa comuna.

Patul e prea îngust
pentru doi, doi si jumatate-ntr-un pat.
Chiar si patul lui Procust
cred ca fusese mai lat.
Osânditi sa vorbim numai în soapte,
în graiul nostru se depuse noapte.
Ni-i foame cumplit, însa nu si sete.
Dati-ne voie sa ne rezimam de perete,
avem spondiloza, ne ucide podagra.
Când ne rezimam câte-un pic,
nu ne mai trimiteti la "neagra"*:
o zi cu mâncare, doua nimic.

Varza-i otrava din cele mai rare.
Sa i se mai lepede din sare.
Noi o-mbaiem de trei ori,
o facem lipie, o dregem sul,
însa, sub frunte, la subtiori
tot mai ramâne sare destul.

În somn becul ne pune viscol în cap.
Razele-i nu sunt raze, sunt topor de casap.
În orase e bezna de te înfrici.
De ce nu se fac economii si aici?

Lumina cerului trimisa de ziua
oblonul o zdrumica-n piua.
Deveniram soboli.
Fiecare din noi e un muzeu de boli.
Azi noapte-ntre noi a murit o "stafie"*.
Nu i s-a dat nici o doctorie.
L-au scos din celula ca pe-un bustean.
Era un biet taran,
nu un exploatator.
Noi toti ni-s oameni saraci din popor.
Priviti spurcaul,
duhnesc cacalaiele.
Nu stati mult între noi, apuca-va-va raul,
vi s-or certa maruntaiele,
amareala va sui pâna-n gât.
Va rugam doar atât:
Mai îndulciti-ne veacul restristii,
dati-ne drept la scrisori
asa cum aveau comunistii
când mai treceau si prin închisori.

- Pentru dusmanii poporului nici o mila!
Si usa e-nchisa în sila.

Murea câte-un zid ...
În istorie ... vid.

Se facea ca-am ramas
o gura de glas
si muscam dintr-un lant
ce te-ncinse, Bizant!

Numai eu mai credeam
în speranta si neam!

În plânsul multimii
mureau serafimii,
nici un Cristos
nu mai credea în frumos.

Temple, podoabe,
cazusera roabe,
chiar îngerii, toti,
cazura iloti.

Numai eu credeam
în viata si neam,
cu toate ca, zob,
cazui si eu rob.
Bizante, Bizant,
cetate de cer,
iata-te-n lant,
iata-te-n fier!

Chiar robi amândoi
sa credem pios
într-o zi de apoi,
într-o zi de frumos!

I-am spus tatei sa m-arunce,
chiar atunci când ma nascui.
Aveam doua brate ciunge,
iar în soarta un cucui.

Mi-a dat viata din greseala?
gresi locul, gresi timpul?
Fugi, i-am spus, eu sunt o boala,
da-ma sa ma mânce câmpul!

Da-ma sa ma mânce crângul
sau un fluviu. Te astept.
M-am nascut pasind cu stângul,
având schiop piciorul drept.