Obârsie.

Dupa ce se-mbatase cu zari de Far West
si de prerii ce zac
ca dupa incendiu si dupa incest,
tata s-a-ntros cu puterile pline
si iubirea-i gurgui
sa-si peteaca în mine
din sângele lui.

Pe-atunci era veacul abia copilandru,
dar tata,
lucrator cu lopata,
în loc de zburda si tandru
îsi trecuse în mine, pâna la urma,
marele-i vis dupa-o turma.

Vazuse el vulturi pe stânci fulgerate
si mi-a suit în suflet sete de libertate,
cerbi cu privirea de pajisti flamânda,
si mi-a-naltat înfometari de izbânda.
Ca loc de retragere din când în când,
somnul ursului hibernând.

Pentru marile mele nevoi de frumos,
pe zarile mele interioare
lucrase în os
triluri de privigetoare.
Mai sculptase si fum de tamâie-n catui
ca sa merg dupa urmele lui.
Ce gâde, ce vraci
zmintise în mine atât de dibaci
tocmirile lui de-alean si de dor
de-a creste din mine, cândva, un pastor?

Tâlharul si furul
fu vântul, sperjurul?
Apa,
sireapa?
Pânea ce creste din oase
raposatele vieti iconostase?

Tata, ce-ai plâns dupa clan,
ucisul tau roib bidiviu,
ma iarta ca nu m-am facut cioban
nici chervanagiu.
Tot dormind cândva pe tarâna
si dormind cândva pe ierburi cu spini subtiori,
mi-au trezit în inima o lumina
sau nu stiu ce fiori.

Si cum îmi gâlgâie-ntr-una podoabe si dresuri,
ivit-am un cântec de alte-ntelesuri.

Munti peste munti se ridica,
poveri de pamânt ce te-nalta si-nfrica,
de parca acuza, acuza durut
taria si timpul,
ca nu le-a fost dat în trecut
sa fie la dânsii Olimpul.

Parând ca urca-vor la ceruri olatul,
când vânturi îi bat, si furtuna în toi e,
parca-ar tipa, ca nu Araratul,
ci ei trebuia sa primeasca arca lui Noe.

Când urla stihiile, lei-paralei,
si-ard zade traznite pe plai,
parca-ar urla, ca-n loc sa vorbeasca la ei
Dumnezeu a vorbit pe Muntii Sinai.

Prin muntii acestia haihui si nebuni,
ca strigate-piatra, ca zari rugaciuni,
proptit pe padurea strabuna,
sub mireasma de aer ajun,
raznit pe-o coama cazând ca din luna,
satul e-un plecat în surghiun.
Sub ceruri ce cad apocrife,
colibele, ciopor la pascut,
nedescifate ieroglife
dintr-o istorie fara-nceput,
privindu-le-arhaic, cu jipii casânci,
ritmuri cazute pe brânci,
trohei si dactile ce salta pe scrada,
mai întârzie-aici un crâmpei de balada.

Când toamna trec norii dihanii lugubre,
iar feriga prinde rugina si jubre,
ciobanii în sarici,
atinsi ca de pintenii harici,
mai stii ce sa zici?
Parca-n ei s-au trezit rândunici,
cocoare, bâtlani, cintezoi
de-si cauta zari mai albastre, mai noi.

Colibele-n urma, momâile noaptea.
Caravana departe, de-a lungul potecii,
parca-ar strabate taria si vecii
spre biblicul cer al zilei a saptea.

Pastorii acestia cu cai si cu tende,
asa cum tot vin ca din veacul apus,
strabatusera parca religii, legende
si descaleca-acum pe vara de sus
un basm care-l prada tâlharii si hotii.
Si mor si se-ngroapa în el fârsarotii.

Din muntii acestia cu zarile crunte
cândva primisem si-n mine un munte.
Sub vremea ce trece si vremea ce vine
pe crestetul lor am stat de vorba cu mine.

Mama, statuie-alegorica-a serii
batuta în noapte de vânt si furtuna
si-apoi catre zori poleita de luna,
cum sa-ti uit ochii lucind ca securea,
unde zacea parca arsa padurea
si revelau în panica
nu stiu ce foame balcanica!
Cresteau în clocotul jindului
si ritmul nadejdii spre mastere prònii,
nu stiu ce chin al tariilor Pindului
si-al tragicei Macedonii.

Cum sa-ti uit mâinile aspre si reci
care au tors si tesut
parca poteci
câstigându-le din necunoscut.

O, scoartele tale cu culori de foc
si albul lor tânar ce-atât de semet e
Parca-mi ureaza noroc
si dau fiecarui binete.
Smulgându-le parca din firea luminii
unghiuri si linii,
ca mistice semne de-apuse credinte
si uitate simboale
de culori ce se daruie-agale,
cum sa uit apele atâtor velinte?

Viind din cosmare si epilepsii,
trecut-ai în mine fara sa stii
cascadele, râpele, sesul,
sau numai si numai neîntelesul
din sufletul tau, redatul ca flori pe vesminte?
Si se cere prin mine redat si ca flori de cuvinte?

Mama, statuie-alegorica-a serii
batuta în noapte de vânt si furtuna,
apoi catre zori poleita de luna,
cum sa-ti uit ochii, vapai de secure,
unde zacea parca-o arsa padure,
ochi în care intram fara chei,
locuiau în mine si locuiam în ei!
Purtau în clocotul jindului,
coplesiti de mastere prònii,
nu stiu ce chin al tariilor Pindului
si-al tragicei Macedonii.

Cum sa uit mâinile, demiurg ce se crea pe el,
lucrând în lâna si tort,
când chiotul unui codru însuratel,
când somnul unui codru mort.

Când vânturi si furtuni ma prad,
iar drumul de-ntoarcere-n mine-i furat,
mama, de-acolo de unde-ai plecat
trimite-mi un drum, trimite-mi un vad!

Pe unde va zace pisania,
stramosii mei îngropati, undeva în Albania?
Crâncen v-a fost veacul si pronia,
stramosii mei îngropati undeva-n Macedonia!

Sub un cer unde stiu a vorbi si vultanii,
marele templu, Balcanii
si marele templu Pindul,
din când în când se desfac
si mai mult se-ngroapa uitarea voastra în veac!

Numai pietrele, mutele pietre,
si-amintesc de raposatele voastre vetre.
Numai pâraiele, - vorbirea de munti -
îsi amintesc de raposatele voastre nunti.

Când si-amintesc de voivozii ce nu i-ati avut,
Pindul se face mai crunt si mai mut,
mai aspru si mai tehui
si cheama fulgerele deasupra lui.

Stiind ca nu ati avut niciodata drapel,
Pindul se-ngroap în el
adânc, adânc în durere.

Si tot asteapta o înviere.

Ori de câte ori paraseam vatra,
trebuind sa ma-mbrac cu o zare de-aiurea,
întrebam piatra,
întrebam padurea,
izvoarele, pe unde-ntâlneam izvoare
si colinele, pe unde-ntâlneam coline:
Am dezlegare sa iau din cântecul vostru cu mine?

Când vedeam ca nu ma înfrunta,
luam cântecul ce se pregatea de nunta.

Totul pierdeam. Pe toate le dam uitarii,
numai cântecul, nu. Era cântecul tarii.

Pregatit sa mor oriunde, oricând,
mormântul mi-l sapam în Pindul din gând.

Tata, sa nu-l dobori,
e-un stejar flacaiandru,
viseaza si el printr-un brat.
Vârsta lui cu vârsta mea sunt surori,
sângele lui cu sângele meu sunt frati.

Eu i-am petrecut un jind
sa ramâna un martor al nostru în Pind.
Turburatu-i-am pronia
sa ramâna martor în Macedonia.

Priveste vatra,
ferestrele nu vin cu noi.
Stii, tu, cât doare piatra
rupta din stânca de un puhoi?

Hai sa-ngenuchem pe plai,
sa sarutam o stânca albastra,
sa-i punem ofranda de grai
si-ofranda inima noastra.

Undeva lânga-un sipot,
ca lânga-o nadejde si inima-n clipot,
pentru multele gloate pe-atunci în bejenie
si multele gloate pe-atunci în pripas,
sihastrite poieni îmbinau la popas,
de parca purtau talisman o ectenie.

Cuprins de friguri si cazna
tinutul bolea ca de un furt de sfesnic.
Fusese-ngropata aci o priceazna?
Fusese-ngropat un troiesnic?

Semne pe iasca, pe arbori, pe hrib,
vorbeau despre-un om ce s-ar naste în trib
menit ss-nfaptuie hat pân-la vrerile sinelui
tara dorului, tara binelui.

În noptile-acelea de aspru rapciune cu ploi tot mai des,
de parca sileau si muntii sa coboare la ses
sa-noiasca-nceput,
un duh de viteaz anonim,
poate marele Lerui, poate cel Velerim
se credea ca va trece în primul nascut
de-o fi baiat
sa creasca în el un mare-mparat.
Mai stii?
Stapân peste oameni si peste padure
Dumnezeu ar putea sa se-ndure
sa scrie cu pietre, nisip si tarusi,
când atât a uitat pân-acus,
pe iarba pascuta de oi sa-si creasca troienele lânii
ori acum când în toamna pamântu-i holtei
sa sape cu dalta pe-un stei
un legamânt cu-aromânii.

O, atâtea nadejdile puse!
Iisuse, Iisuse,
cea mai tânara fârsaroata
nascu peste noapte o fata.

Tristeti si tristeti i-a cuprins pe nomazi.
Vântule, vântule cum de nu cazi?
Magii, venind sa adore pe prunc
s-au oprit dincolo de runc,
departe de creste
sa-l caute-acum într-o alta poveste.

Ca un râu, ca un fum
Falcarea* se puse îndata la drum
si-o saptamâna întreaga
lehuza si-a purtat odrasla-n desaga.

Sub lâncedul cer de sânmedru
cu neguri târând peste sate,
pe drumuri hleind, rasina de chedru,
pruncul purtat de lehuza în spate,
nu cumva fost-ai tu, mama?
Drumuri, nenumarate drumuri ma cheama
si m-apasa pe vis
cartile ce nu le-am scris.

Ci mama, te lauda!
Mi-ai dat o inima ce pururea cauta,
de parca putând sa primeasca în fire
prin nebanuite osmoze,
nu stiu ce slavi ale omului si nu stiu ce împlinire,
înfloreste metamorfoze.

Cuvinte care-au umblat desculte dupa-o credinta
vin si-mi alcatuiesc o noua fiinta.