"Numai durerea m-a determinat sa descopar poezia. Dupa atâtea esecuri, simteam nevoia sa plâng, ori nu poti plânge mai bine decât numai prin poezie. Prin poezie plânsul se transforma în cântec..."
Poetul Nicolae Caratana

Lâna de aur.

Lâna de aur


  • I.
    Beat de Colcide,
    drumul de mari ce-l putuse deschide,
    pe culme de lauda
    Iason se cauta,
    si, munte parându-i catargul,
    jinduind de-acum si Olimpul,
    se crede una cu largul,
    se simte geaman cu timpul.
    Visul acesta de nu e si este
    pare ca-l creste statuie-poveste.
    De este si nu e,
    îl creste poveste-statuie.

    O mica cetate
    de pânze umflate
    si funii ce-o leaga de-a dreptul cu slava,
    nava,
    asa cum razbate viteaz prin primejdii
    ai crede-o-ntruparea nadejdii
    tâsnind din adânc si-mpletindu-se stegru
    pe haul de-albastru si haul de negru.

    Stepele-n somn de partea cealalta,
    o mare mai calma, o mare mai-nalta,
    psrea ca Apolo-njugase bizonii
    si le trase cândva mai aci lânga mare
    sa vina colonii,
    sa-nalte cetati si sa faca ogoare.

    Numai colo spre zari
    pe-ntinsuri ce par în deruta si febre,
    norii, columne pe mari,
    sorb din adâncuri furtuni si tenebre.
    Valuri si valuri se-alunga pe brânci,
    si cum ecoul ce-l bubuie tot mai aproape-i,
    ramân cocosate o clipa ca stânci
    ori ca saluturi ciudate-ale apei.

    II.
    Pe-albastrul imens, ca batut cu gârbace
    si ranit nemilos de carmace
    nava strapunge de-a busile
    zarilor, usile.
    Iveste scotând din tenebrele reci
    blanuri de ursi, de berbeci
    si albe spinari de girafe hlizind.
    Ci vine furtuna urlând, chiuind,
    ai zice muncind-o vrajmas vârcolacii,
    si-alunga din urma cu zbirii,
    parca bourii salbaticei Tracii
    si lupii hapsânei Ilirii.
    Parând ca tocmise tâlharii si hotii,
    alunga mereu prin vânt si prin ploaie,
    parca cirezile asprei Beotii
    si stavele cruntei Ahaie.

    Ce-nalta e apa cladita talaz! Un tarm viforât, viclenind si viteaz ce duce-n adânc promontoriu de-arama, de bronz si ivoriu.

    Cine-si trimite puterea lui rece
    si mântuie nava sa nu se înece?
    Cine-si întinde bratul sau ager
    si-o tine vârtos ca legata de-un steager?
    Puterile bune, stapânele erei
    i-au fost sorocit cuceririle terei
    sau numai si numai, prin ceea ce este,
    omul mereu cuceri-va triumf si poveste?

    Înfrânti ca-ntr-o lupta cu slutii
    cazura pe vâsle argonautii.
    Iason parea ca bause cucuta
    si trecea din deruta-n deruta,
    dintr-un vis în alt vis,
    tocmai în alte evuri proscris.

    III.
    Aici o strâmtoare,
    dincolo maree
    îl trece din Calea Lactee
    pe Oistea Carului Mare.
    Departe, departe,
    poate în Luna, poate în Marte,
    poate chiar pe pamântul fecund
    iesindu-si din el, ca din zari ce se-ascund,
    se mira ca templele-au clopote, cruci.
    Si iarasi porneste spre tarmuri-naluci.
    Pe alte meleaguri si-n alte milenii
    cautând undeva continente vedenii,
    ascunse dibaci dupa oceane de plumb,
    ratacea pe cerescul coclaur
    dupa-o alta lâna de aur,
    sub numele nou de Columb.

    Din nou navigând dupa nu stiu ce lâna
    sau nu stiu ce vis nazdravan,
    simtea ca-l ucide o mastera mâna
    pe când se numea Magellan ...

Preludiu


  • În care legenda, prin care milenii
    priveam cum se-nalta basilici la nori,
    ctitoritele noastre-ntrebari si vedenii,
    redatele-n piatra besii si erori?

    Oameni în noapte fugeau din icoane,
    starea cu trupuri lipsite de fire,
    chemati de nevoile noastre profane
    si marile noastre nevoi de-mplinire.

    Cei ce s-au fost sinucis,
    trezitu-si-au viata în inima supta,
    chemati de nevoile noastre de vis
    si nevoile noastre de lupta.

    Veneau parca-anume din zarea cu zorii
    chemati de marile noastre nevoi de victorii.

    O voce prin mine umbla subteran.
    Ce-am fost în clipa aceea,
    un uragan?
    Mareea?
    În noapte parându-mi ca-n mine inunda,
    pamântul tinu sa-mi raspunda,
    de parca-o statuie-ngropata la drum
    asteptând de milenii un fum,
    vreo ceata
    s-o treaca prin schimbari la fata,
    ascultam din adâncuri, adormiti hexametri,
    tacerile-adânci ale pietrii,
    fulgerele moarte-ale ei.
    Pamântul vorbea si vorbea cu temei
    prin toate vocile sale rasfrânte
    si sufletul meu începuse sa cânte.

Poesis


  • Bolnav de parabola fiului risipitor,
    într-o zi m-am voit creator
    si m-am pus cu îndrazneala de hot în atac
    si sclav ce-a fugit urmându-si emulii,
    sa te-nchipui la ceasul buimac,
    când luna îsi cheama la ea somnambulii.

    Voindu-te sens care-si capata chip,
    reprodusu-mi-am trupul luându-mi-l arhetip.
    Silindu-l sa mi se-nchine,
    am lucrat mai apoi
    nu stiu ce fuga-a mea dupa mine
    si nu stiu ce-ntoarcere înapoi.

    Când státua bruna cu formele-i coapte
    si somnu-i cuminte
    în vântul de noapte
    parea o plecare a mea înainte,
    cioplitu-i-am glas: Un chip al meu în el însusi retras.

    Si-am început sa mi-l dezgrop,
    pâna la puterile de ciclop
    ale sufletului meu, când suie
    sa devina statuie.

    De ani si ani veghind sa nu-mi scape
    din chipu-i cioplit, nu mai stiu ce-i:
    statuia a putut în mine sa-si sape
    un chip din închipuirile ei.

Ucenicii


  • N-am putut în mine sa fierb,
    pâna n-am fost ucenic la un muget de cerb;
    n-am putut în mine sa ard,
    pâna n-am fost ucenic la un salt de ghepard,
    piscuri sa-mi descopar si sa le scutur,
    pâna n-am fost ucenic la un zbor de vultur.
    Nu, n-am putut adânci si trimete,
    pâna n-am fost ucenic la un cotlon de orbete,
    sa ma preschimb, sa ma refac,
    pâna n-am fost ucenic la un luciu de lac,
    sa-mi dau înaltime si vad,
    trecere mie si punte,
    pâna n-am fost ucenic la un crestet de brad,
    si ucenic la un cântec de cocos de munte.

Ovidiu statuie


  • Noaptea eu nu mai sunt o statuie,
    sunt naufragiat zeu,
    iar oamenii prada olimpicul meu.
    Stepele vin si-mi închina gorgane,
    morminte de sciti si sarmati,
    spunând:
    Ia-le drept sat!
    Mai pune-ti, din parte-ne-n har
    si orizontul nostru barbar,
    trece cântarilor tale albastre
    si cântecul vijeliilor noastre.
    Le pune solstisii
    deplasari de Sarmatii si Scitii.
    Nu astepta decrete,
    câstiga ritmului tau noile lui siluete.

    Când marea inunda uscatul si-l face fantoma,
    în acest valmasag de neguri si fum,
    parca m-aud strigat de departe:
    Fii cântaretul nostru de-acum,
    sadeste-ti alte iubiri peste iubirile moarte.

    Apoi stihiile tac.
    Marea trece în mare, vântul în vânt,
    iar eu ma prefac
    în cântecul acestui pamânt.

Labirint


  • Am ucis minotaurul,
    trimiteti-mi, oameni, sarutul si-alintul,
    aduc în corabie, trofeu, labirintul.

    Încaperile lui, sumbrele,
    cu sutele si suprasutele,
    m-au învatat sa citesc umbrele,
    inexistentele si necunoscutele.

    Sunt plin de labirintice încaperi,
    cugetul meu are-adâncimi de pesteri,
    de parca-s odrasla unei nebune puteri
    si-odrasla unei nebune cresteri.

    Si totusi îmi pare ca sufar
    de ceva neîmplinit pân-la capat.
    Vorbeste-mi floare de nufar,
    ce rasarit îmi mai trebuie, ce scapat?

    Nu cumva sunt bolnav de treceri prea jos,
    bolnav de fara piedestal,
    si-mi trebuie leac un palat din Cnosňs
    si leac aripile lui Dedal?

    Numai atunci eu voi fi eu,
    când voi aduce si zborul lui Dedal trofeu.

Capodopera


  • Parca sute de popoare-n viitura,
    rând pe rând
    s-au amestecat flamând,
    pân'ti-au potrivit statura.
    Semintii ce s-au pierdut,
    contopindu-se-n trecut
    tot tinând sa se mângâie
    te-au lucrat în veac de noapte,
    când din lacrimi de tamâie
    când din spumegari de lapte.
    Ti-au prelins apoi lumina
    de cireasa si maslina.

    Când te vad asa cum esti,
    rase care le-ntâlnesti,
    semintii ce se dezic,
    ma întreb cu gând abras:
    Ce-i în tine venetic?
    Ce-i în tine bastinas?

    Tot iubindu-se strabunii,
    în amorul lor integru
    ti-au varsat din ei carbunii
    sau prisosul lor de negru.
    Ti-au prelins omatul dalb
    sau belsugul lor de alb.
    Chipurile lor sirepe
    cu milenii, hat si hat
    prin lagune, mari si stepe
    cautându-si un îmbat
    si-au încrucisat istet
    parca pietrele de pret.

    Mesteri de frumos si tragic,
    asezati pe vreun coclau
    statuau în tine magic
    cosânzenele ce-aveau?

Cavalerul trac


  • În chip de voievod
    ce-si avea profiluri
    enigme si triluri,
    s-a raznit din veac
    cavalerul trac.

    Vârsta lui de aur,
    naravas centaur,
    l-aduce din vis,
    monument proscris?

    El parea la pas
    glasul unui glas
    si parea sezând
    gândul unui gând.

    El vorbea prin gene
    vorbe cosânzene,
    vorbele ursite
    spre a fi nuntite,
    si-avea-ntelepciune
    tainuite rune,
    vorba cea albastra
    ce-o rostise alb
    pasarea maiastra
    catre Harap-Alb?

    L-am vazut si zac
    de cavaler trac.

Urs


  • Nu stiu de ce obârsie sunt,
    m-am nascut fara vatra,
    poate tata fusese vânt,
    mama, o piatra.

    Cei din ginta de crai
    spun ca tata fusese un plai,
    mama, o pestera-adânca.
    Vrând sa ma nasca stânca,
    a gresit la un curs
    si m-a nascut urs.

    Faceti-mi cale,
    sunt o descalicare a vremii primare.
    Daca gândul vi-i bólnav de umeri, de sale,
    lasati-ma sa vi-l calc, si-i sorb bolile prin picioare.

    Cei obositi, val dupa val,
    refaceti-va în somnul meu hibernal.

Cât de mult


  • Cât de mult as fi vrut
    sa nu se fi-ntâmplat marea greseala
    de-a ma naste o catedrala
    sapata undeva în desert!
    Dunele de nisip ma-ngropara,
    eu totusi te iert
    Sahara, Sahara!

    Tu un mormânt al mormintelor,
    m-ai supt pâna la sfânta sfintelor
    si pâna la pantocrator.
    Dar cuvântul mi-a ramas martor.
    Din când în când,
    din dor în dor
    m-arata a templu dintr-un gând
    sau a templu dintr-un fior.

Copac


  • În somn picioarele mele ma cred un copac
    odraslit în minune.
    Vreo dragoste-a lor cu vreo plecaciune,
    cu vreun cântec sau nimb
    le creeaza aceasta stare de timp?

    Daca mânile mele ar fi mâni
    as fi-nmultit cu ele pesti si pâni,
    si-as satura pe bietul sarac,
    dar mânile mele, în somn, se cred ramurile unui copac.

Icar


  • De unde desprinsu-m-am oare
    si urc si nu stiu?
    Din vreo ascunsa-a mea zare
    unde n-am putut înca sa fiu?

    Trupul meu, dejucata osânda,
    slutule, tipi!
    Iata-te-acum în deplina izbânda,
    înseamna ca dor dobânditele-aripi.

    Ce piscuri înca ti-ai vrea si ce hau?
    Sub anii nomazi.
    tu cata sa cazi.

    Cata sa cazi.

    Si Icar a cazut
    undeva, în noi, în necunoscut.