Frontul.
Episod
-
Ce frumos explodeaza în noapte obuzele!
Le vezi pândarule care-ti tremura buzele?
E-un sublim si-n cele grotesti
în flamânzeniile omenesti.
Uite un joc
de gheizeri de foc!
Uite o clipa pe zare,
ca salciile plângatoare
si ca loziile
durând jaragaiuri exploziile!
Trimite-mi sufletul mult înapoi!
Aseara-au batut ei peste noi
si-o grupa
surprinsa în sir la tainul de supa,
explozia, vulcan de o clipa, cu suflu-i fierbinte,
apoi retezata si supta,
facuse sa zboare carnagii, vesminte,
si-am trimis-o hoituri la trenul de lupta.
Pusi în caruta ce-aduse mâncarea,
i-a facut mai frumosi somnul din ei si racoarea.
O, ce ursita!
Un cap sângera în marmita,
si-asa cum putuse sa stee,
parând a fi de voievod,
parca-l ceruse o Salomee
de la nu stiu care Irod.
În spital
-
Ultimul operat azi noapte în graba,
când zeci de raniti asteptau pe brancarde
sa li se taie vreo mâna, vreo coasta, vreo laba,
sau numai si numai durerea ce-i arde,
mai are ca brate abia doua cioate:
O Venus din Milo cu brate crunt amputate.
O sora intra-n spital si alina
fruntea unui bolnav de icter sau de prea multa lumina.
Oricât este plina de gratii,
a scos din salonul de operatii
mâni si picioare, în doua caldari,
parca-amputatele ei dezmierdari,
aprinsul ei dor de brânca si coriu
si le arse în crematoriu.
Un olog, devenind lui însusi ostatic,
acuza ca medicii blegi
i-au taiat marele simpatic,
de-aceea picioarele sale-s betegi.
Numele lor, dupa locul de lupta,
locul de lupta, dupa numele lor.
Orice ai zice,
nu e usor
sa uiti Leuctra ta, Mantineia,
epaminondicele tale fiice,
locul unde ti-ai sadit epopeea.
Numai Mester Tiberiu, flacau de prin Cluj,
cu plagile, mari sfârtecari de harbuji,
privindu-si sângele, flori pe cearceaf si pe perna,
cere sa-l strige: Pacea Eterna.
Eu am murit cu fiece soldat cazut
-
N-as mai vrea sa aud
glasul crud,
avar si greoi
al Pythiei din acea zi:
Vei merge-n razboi,
te vei întoarce, nu vei muri!
A mintit cu nerusinare,
eu am murit de mult
în asaltul acela în care
înca si astazi moartea-mi-ascult.
Privit de departe,
oricât mi-ati spune ca sunt,
va zic:
eu n-am avut o singura moarte,
n-am avut un singur mormânt!
Privit din trecut,
eu am murit cu fiece soldat cazut.
Postfata (la balada pentru cei doi moti)
-
Sufletul meu, siluit bogdaproste,
octoih îngânat de-un nebun,
poate-un mormânt unde doarme un taraboste
sau putrezeste un tribun,
ori de câte ori a trecut prin dezastre
a plâns si pe-amintirile voastre.
Marele vostru anonimat
m-apasa ca un codru uscat.
M-a bolit de dalac,
ma naucea si nu mai stiam ce sa fac.
Uneori staruia ca o tuse de vânt,
ca oftatul unui foc prizonier sub pamânt.
Nu putea sa-l darâme vântoasa,
nici sa-l farmece cu mângâierile ei matasa.
Îndurându-va sângele rastignit,
jertfele fara aducere-aminte,
astazi m-am tamaduit:
V-am trecut sa odihniti în cuvinte.
Scrisoare catre rusul care m-a ranit
-
Când fiece umbra parea ca un om e
si fiece om parea ca-i o umbra,
porniram spre ziua fantome, fantome,
în timp ce siragul de tancuri,
mastodonti îmbatati, scapati de prin tarcuri
huruind catre zari ucideau pe-ndelete,
parca ceea ce-n voi era foame si sete.
Cine-ai fost dincolo oare?
Din care betie, din care-asteptare,
obuzele voastre cu suierul larg,
cazând ca din ceruri ce sparg,
omorau prin viroage si coame,
parca ceea ce-n noi era sete si foame?
Asisderi, prin gloantele ploaie,
multi dintre noi, muscati fara veste,
uitatu-si-au trupul prin scaie
ca strigate-hoituri sau numai poveste.
Ce suflet prea mare, ca marile stepe,
armasar slobozit într-o stava de iepe
trezise în tine nevoia profana
sa tragi vitejeste, ori poate supus,
sa-nflori pe picioru-mi garoafa de rana,
parca-o durere din sufletul rus?
Nascut în vreo izba rapita la cer,
tu frate de dincolo si dusman de santuri
nu cumva tras-ai în mine stingher
sa-mpusti undeva sclavagisme si lanturi?
La rându-mi, nascut într-o strâmba cocioaba
furata de dealuri si mici tinaroage,
o gârbova baba
cazuta-n genunchi sa se roage.
Nu cumva-ntruna trageam la cartuse
sa-mpusc undeva iobagii si catuse?
Nu cumva focu-ne-n cruntul sublim,
fier-nebunit la scaparea-i din rostru,
cucerea undeva fara sa stim
pentru mâne un secol al nostru?
Vis
-
Un rus, pândar, el însusi, mi-a zis:
românule tânguit si-abatut,
e timpul cel mare al ceasului mut.
Veacul, în rostogol urias
ne-a întâlnit aici ca vrajmasi,
dar, dintre cazemate
si dintr-atâtea cadavre calcate
auzit-am un glas, glasul de-apoi:
Mortii nostri si-ai vostri cazuti pe cota o suta doi
datu-si-au mâna, s-au facut prieteni,
mângâiati de vântul, suflând, de prin cetini.
Unde ni-i sufletul, nu mai stim.
poate-a cazut cu Ion al vostru, si banuim
cu Ivan al nostru, saracul,
ieri când ne-ati respins contraatacul.
Ar trebui sa vestim,
ca odata si-odata zidi-se-va Noul Ierusalim.
Ghicim aceasta dupa obuzele care gem
si ranitii, la pântece, când se vaita ghem.
Brandurile, cazând din vazduh,
odata cu moartea împrastie si Sfântul Duh.
Îl simti dupa cerul pal.
Eu sunt nascut pe lânga lacul Baikal.
Chiar nemtii, cu ochii ca un cer ftizic
si nehotarâti ca dunele de pe tarmul frizic,
în iuresul lor de cuceritori gravi,
cazând, îi sfinteste acelaa pamânt cucerit cândva si de slavi.
Lumea e o sminteala.
Sa bem o dusca de vodca pe inima goala,
adusa de lânga Oka,
în cinstea sfântului Filip si a sfântului Proca.
Te-mbratiseaza frateste un mujic,
semn ca mâne ne-om întâlni, omorându-ne pe Schebik.
Balada pentru cei doi moti
-
De dincolo, de dincoace
tancuri vin sa ne atace.
Cad din tariile brandului
si din beznele norului,
parca ruperi de stânci din Muntii Zarandului
si din Muntii Bihorului.
Obuze de toate calibrele
ne musca transeele si echilibrele.
Amândoi sunteti fii pamânteni
ai Muntilor Apuseni.
A crescut în voi an dupa an
ceva din Horia, din Closca si din Crisan.
Duceti în voi durerea cu teancu'
din fluierul plângerii lui Avram Iancu.
Tu, Petruta Nicodim,
parca-ntrupi un timp suspin
însa mult mai nimerit,
parca strigatul oprit
care coace-n punga gusii
pe la moti, întruna dusii.
Totusi ai ceva de piatra
pus în tine, de la vatra,
si de urs ce paste fragi.
Deci iubesti, si, stii sa tragi.
Tu, mai Jurca Aurel,
parca-ai fi un om srapnel,
parca râpile padurii
dintre muntii sterpi si fameni
unde s-au retras bourii
ascunzându-se de oameni,
ti-este sufletul. Si-ascultul
cum si-a irosit tumultul.
Au sudalmele-ndurate
si ocarile de foc
ce de-atâtea veacuri coc
te sugruma si nu poti?
Totusi, inima ta bate
nestemate,
icusari de-argint si zloti.
Am ramas de sacrificiu.
Edificiu,
pâna-n seara? Pâna-n zori? Ce mai stim?
Pâna când o sa murim.
Trageti din mitraliera
în cotropitori de era
care vin, si vin ca lupii.
Sufletele lor, hurlupii,
otravesc cu duhul urii
farmecul, frumosul, nurii.
Si, cum vin din vârful coamei,
iar padurea-n jur perete-i,
parca-ar fi trimisii foamei
si ar fi trimisii setei.
Tulai! ceas cu mii de chei,
au cazut ostasii mei
sfârtecati de un obuz.
Iata-i carne, iata-i ármuri
peste pajiste si ramuri.
Însa ochii lor prea tineri
irosindu-si din scumpie,
parca asteptau sa vie
de-undeva o Sfânta Vineri
si, cinstiti mai acatarii
sa-i îngroape-ntr-o poiana,
ca-ntr-o ratacire-a zarii
sau adânc de neprihana.
Cât fu ziua, cât fu noaptea, cât fu veghea
aparasera cât leghea
sau cât gloantele ajung
frontul ciung.
Toti fugisera în goana.
Numai ei ramas-au stana.
Toti au fost trecut în spate,
numai ei au stat cetate
si zagaz pe toata creasta.
Numai unul, numai unul stie-aceasta.
Focul lor tintit precis
tot scoteau culcând pe zare
din satrapicul lor vis:
Foamea de-a robi popoare.
Bravi si anonimi de frunte,
vânatorilor de munte,
fie-va tarâna sora,
amintirea-aurora,
iar în golul dintre ele ridicându-se-obelisc,
daruiea voastra, pisc.