"Numai durerea m-a determinat sa descopar poezia. Dupa atâtea esecuri, simteam nevoia sa plâng, ori nu poti plânge mai bine decât numai prin poezie. Prin poezie plânsul se transforma în cântec..."
Poetul Nicolae Caratana

Frontul.

Episod


  • Ce frumos explodeaza în noapte obuzele!
    Le vezi pândarule care-ti tremura buzele?
    E-un sublim si-n cele grotesti
    în flamânzeniile omenesti.

    Uite un joc
    de gheizeri de foc!
    Uite o clipa pe zare,
    ca salciile plângatoare
    si ca loziile
    durând jaragaiuri exploziile!

    Trimite-mi sufletul mult înapoi!
    Aseara-au batut ei peste noi
    si-o grupa
    surprinsa în sir la tainul de supa,
    explozia, vulcan de o clipa, cu suflu-i fierbinte,
    apoi retezata si supta,
    facuse sa zboare carnagii, vesminte,
    si-am trimis-o hoituri la trenul de lupta.

    Pusi în caruta ce-aduse mâncarea,
    i-a facut mai frumosi somnul din ei si racoarea.

    O, ce ursita!
    Un cap sângera în marmita,
    si-asa cum putuse sa stee,
    parând a fi de voievod,
    parca-l ceruse o Salomee
    de la nu stiu care Irod.

În spital


  • Ultimul operat azi noapte în graba,
    când zeci de raniti asteptau pe brancarde
    sa li se taie vreo mâna, vreo coasta, vreo laba,
    sau numai si numai durerea ce-i arde,
    mai are ca brate abia doua cioate:
    O Venus din Milo cu brate crunt amputate.

    O sora intra-n spital si alina
    fruntea unui bolnav de icter sau de prea multa lumina.
    Oricât este plina de gratii,
    a scos din salonul de operatii
    mâni si picioare, în doua caldari,
    parca-amputatele ei dezmierdari,
    aprinsul ei dor de brânca si coriu
    si le arse în crematoriu.

    Un olog, devenind lui însusi ostatic,
    acuza ca medicii blegi
    i-au taiat marele simpatic,
    de-aceea picioarele sale-s betegi.

    Numele lor, dupa locul de lupta,
    locul de lupta, dupa numele lor.
    Orice ai zice,
    nu e usor
    sa uiti Leuctra ta, Mantineia,
    epaminondicele tale fiice,
    locul unde ti-ai sadit epopeea.

    Numai Mester Tiberiu, flacau de prin Cluj,
    cu plagile, mari sfârtecari de harbuji,
    privindu-si sângele, flori pe cearceaf si pe perna,
    cere sa-l strige: Pacea Eterna.

Eu am murit cu fiece soldat cazut


  • N-as mai vrea sa aud
    glasul crud,
    avar si greoi
    al Pythiei din acea zi:
    Vei merge-n razboi,
    te vei întoarce, nu vei muri!

    A mintit cu nerusinare,
    eu am murit de mult
    în asaltul acela în care
    înca si astazi moartea-mi-ascult.

    Privit de departe,
    oricât mi-ati spune ca sunt,
    va zic:
    eu n-am avut o singura moarte,
    n-am avut un singur mormânt!

    Privit din trecut,
    eu am murit cu fiece soldat cazut.

Postfata (la balada pentru cei doi moti)


  • Sufletul meu, siluit bogdaproste,
    octoih îngânat de-un nebun,
    poate-un mormânt unde doarme un taraboste
    sau putrezeste un tribun,
    ori de câte ori a trecut prin dezastre
    a plâns si pe-amintirile voastre.

    Marele vostru anonimat
    m-apasa ca un codru uscat.
    M-a bolit de dalac,
    ma naucea si nu mai stiam ce sa fac.

    Uneori staruia ca o tuse de vânt,
    ca oftatul unui foc prizonier sub pamânt.
    Nu putea sa-l darâme vântoasa,
    nici sa-l farmece cu mângâierile ei matasa.

    Îndurându-va sângele rastignit,
    jertfele fara aducere-aminte,
    astazi m-am tamaduit:

    V-am trecut sa odihniti în cuvinte.

Scrisoare catre rusul care m-a ranit


  • Când fiece umbra parea ca un om e
    si fiece om parea ca-i o umbra,
    porniram spre ziua fantome, fantome,
    în timp ce siragul de tancuri,
    mastodonti îmbatati, scapati de prin tarcuri
    huruind catre zari ucideau pe-ndelete,
    parca ceea ce-n voi era foame si sete.

    Cine-ai fost dincolo oare?
    Din care betie, din care-asteptare,
    obuzele voastre cu suierul larg,
    cazând ca din ceruri ce sparg,
    omorau prin viroage si coame,
    parca ceea ce-n noi era sete si foame?

    Asisderi, prin gloantele ploaie,
    multi dintre noi, muscati fara veste,
    uitatu-si-au trupul prin scaie
    ca strigate-hoituri sau numai poveste.

    Ce suflet prea mare, ca marile stepe,
    armasar slobozit într-o stava de iepe
    trezise în tine nevoia profana
    sa tragi vitejeste, ori poate supus,
    sa-nflori pe picioru-mi garoafa de rana,
    parca-o durere din sufletul rus?
    Nascut în vreo izba rapita la cer,
    tu frate de dincolo si dusman de santuri
    nu cumva tras-ai în mine stingher
    sa-mpusti undeva sclavagisme si lanturi?

    La rându-mi, nascut într-o strâmba cocioaba
    furata de dealuri si mici tinaroage,
    o gârbova baba
    cazuta-n genunchi sa se roage.
    Nu cumva-ntruna trageam la cartuse
    sa-mpusc undeva iobagii si catuse?

    Nu cumva focu-ne-n cruntul sublim,
    fier-nebunit la scaparea-i din rostru,
    cucerea undeva fara sa stim
    pentru mâne un secol al nostru?

Vis


  • Un rus, pândar, el însusi, mi-a zis:
    românule tânguit si-abatut,
    e timpul cel mare al ceasului mut.
    Veacul, în rostogol urias
    ne-a întâlnit aici ca vrajmasi,
    dar, dintre cazemate
    si dintr-atâtea cadavre calcate
    auzit-am un glas, glasul de-apoi:
    Mortii nostri si-ai vostri cazuti pe cota o suta doi
    datu-si-au mâna, s-au facut prieteni,
    mângâiati de vântul, suflând, de prin cetini.

    Unde ni-i sufletul, nu mai stim.
    poate-a cazut cu Ion al vostru, si banuim
    cu Ivan al nostru, saracul,
    ieri când ne-ati respins contraatacul.

    Ar trebui sa vestim,
    ca odata si-odata zidi-se-va Noul Ierusalim.
    Ghicim aceasta dupa obuzele care gem
    si ranitii, la pântece, când se vaita ghem.

    Brandurile, cazând din vazduh,
    odata cu moartea împrastie si Sfântul Duh.
    Îl simti dupa cerul pal.
    Eu sunt nascut pe lânga lacul Baikal.
    Chiar nemtii, cu ochii ca un cer ftizic
    si nehotarâti ca dunele de pe tarmul frizic,
    în iuresul lor de cuceritori gravi,
    cazând, îi sfinteste acelaa pamânt cucerit cândva si de slavi.

    Lumea e o sminteala.
    Sa bem o dusca de vodca pe inima goala,
    adusa de lânga Oka,
    în cinstea sfântului Filip si a sfântului Proca.

    Te-mbratiseaza frateste un mujic,
    semn ca mâne ne-om întâlni, omorându-ne pe Schebik.

Balada pentru cei doi moti


  • De dincolo, de dincoace
    tancuri vin sa ne atace.
    Cad din tariile brandului
    si din beznele norului,
    parca ruperi de stânci din Muntii Zarandului
    si din Muntii Bihorului.
    Obuze de toate calibrele
    ne musca transeele si echilibrele.

    Amândoi sunteti fii pamânteni
    ai Muntilor Apuseni.
    A crescut în voi an dupa an
    ceva din Horia, din Closca si din Crisan.
    Duceti în voi durerea cu teancu'
    din fluierul plângerii lui Avram Iancu.

    Tu, Petruta Nicodim,
    parca-ntrupi un timp suspin
    însa mult mai nimerit,
    parca strigatul oprit
    care coace-n punga gusii
    pe la moti, întruna dusii.
    Totusi ai ceva de piatra
    pus în tine, de la vatra,
    si de urs ce paste fragi.
    Deci iubesti, si, stii sa tragi.
    Tu, mai Jurca Aurel,
    parca-ai fi un om srapnel,
    parca râpile padurii
    dintre muntii sterpi si fameni
    unde s-au retras bourii
    ascunzându-se de oameni,
    ti-este sufletul. Si-ascultul
    cum si-a irosit tumultul.
    Au sudalmele-ndurate
    si ocarile de foc
    ce de-atâtea veacuri coc
    te sugruma si nu poti?
    Totusi, inima ta bate
    nestemate,
    icusari de-argint si zloti.

    Am ramas de sacrificiu.
    Edificiu,
    pâna-n seara? Pâna-n zori? Ce mai stim?
    Pâna când o sa murim.

    Trageti din mitraliera
    în cotropitori de era
    care vin, si vin ca lupii.
    Sufletele lor, hurlupii,
    otravesc cu duhul urii
    farmecul, frumosul, nurii.
    Si, cum vin din vârful coamei,
    iar padurea-n jur perete-i,
    parca-ar fi trimisii foamei
    si ar fi trimisii setei.

    Tulai! ceas cu mii de chei,
    au cazut ostasii mei
    sfârtecati de un obuz.
    Iata-i carne, iata-i ármuri
    peste pajiste si ramuri.
    Însa ochii lor prea tineri
    irosindu-si din scumpie,
    parca asteptau sa vie
    de-undeva o Sfânta Vineri
    si, cinstiti mai acatarii
    sa-i îngroape-ntr-o poiana,
    ca-ntr-o ratacire-a zarii
    sau adânc de neprihana.

    Cât fu ziua, cât fu noaptea, cât fu veghea
    aparasera cât leghea
    sau cât gloantele ajung
    frontul ciung.
    Toti fugisera în goana.
    Numai ei ramas-au stana.
    Toti au fost trecut în spate,
    numai ei au stat cetate
    si zagaz pe toata creasta.

    Numai unul, numai unul stie-aceasta.

    Focul lor tintit precis
    tot scoteau culcând pe zare
    din satrapicul lor vis:
    Foamea de-a robi popoare.

    Bravi si anonimi de frunte,
    vânatorilor de munte,
    fie-va tarâna sora,
    amintirea-aurora,
    iar în golul dintre ele ridicându-se-obelisc,
    daruiea voastra, pisc.