Dialog cu neantul.

Mai am o moarte netraita,
dar câte morti voi fi trait?
În insula nelocuita
sunt golful nedescoperit.
Sunt drumul ce s-a mers pe coate
spre nu stiu ce singuratate.

Popas pe-un tipat, pe alt tipat,
ma oboseste orice sclipat,
doar întunericul miop
ma face sa ma simt ciclop.

Trage în mine de pe-un munte,
poate-mi deschizi un ochi în frunte,
ochiul prin care sper sa vad,
nu înainte, ci-ndarat.

Lasati-ma, va rog, sa joc!
Vreau sa traiesc înca un foc,
vreau sa traiesc înca-o cenusa
prin trupu-acesta numai usa,
unde tot intra si tot ies
hotii de vise si eres.

Oricât ar prezenta o piedica,
un munte e cea mai frumoasa predica
pe care-ai rosti-o numai privindu-l,
fie ca el se numeste Pindul,
fie Carpati,
un munte e cel mai bun sat,
cea mai cuminte povata
ce ti-o da cineva în viata.

Un munte e cea mai frumoasa prelegere
O-nteleg si cei fara-ntelegere.

Un munte e cea mai înalta credinta.
Privindu-l te vindeca de suferinta.

E cea mai crunta obsesie.
Tu crezi ca esti menit sa-l sui,
sa îmbraci o toga de gresie,
înfiat de înaltimile lui?

Batrâne sunt cuvintele noastre, batrâne,
cu greu îsi macina dumicatul de pâne.
Neavând dinti incisivi, nu mai rup
flacara vocii, când iese din trup.

Lasati sa se-ntoarca epóca de lemn,
când cuvântul era mimica, semn.

Lasati sa se-ntoarca epóca de lut,
Când nu platea vama, tribut
metaforei si sinecdocii.

I-ar întineri iuresul vocii.

Oricât de-obosit,
cuvântul îsi cere un infinit.
Va spun:
Luati din toate erele ce-a fost mai bun, la un loc,
si veti crea pentru el o epóca de foc.

Nu-i bine sa stii
nici încotro mergi, nici de unde vii.
Doar atât:
Sa intr-in viata pâna la gât
si s-o iei cu asaltul
când cu un sentiment, când cu altul.

Viata e un tigru cumplit?
O groapa cu lei?
E un frumos chiar si-atunci când mori ne-mplinit
fiindca ai trait-o funie-mpletita în trei.

Frumosul fiind totdeauna frumos,
fie ca vine pe jos,
fie chiar de-a târâtul,
el tot risipi-va urâtul.

Arunca-ti trupul cât mai departe,
departe de tine, cu totul pierdut!
Numai vocea s-o aperi de moarte
din trupul ce l-ai avut.

Vocea n-are nevoie de corp,
doar de ecouri de stânca.
Homer a gândit printr-un ochi orb,
a gândit printr-o noapte adânca.

Când s-a pus sa scrie tablele legii
trupul lui Moise fugise, fugise.
Nu suporta tunetul atâtor arpegii
si ciocnirile atâtor vise.

Deci, n-avem nevoie de corp!
Dar, lepadându-l, opreste-i cuvintele:
pe cele ce nu se resorb,
pe cele ce-au reazim mormintele!

Am o-ntâlnire cu un plop;
vreau sa-l întreb
unde sa-ngrop
apusul meu veac de efeb?

Am obosit de cât îl tot port
într-o cuta de suflet sihastru:
ciolane de mort,
cenusa de astru.

Vreau sa-l întreb ghicindu-i în palme
de frunze când freamata întrebari,
daca-a trecut si el prin sudalme,
prin umilinte si vatamari.

Sa-i spun, când îl bântuie norii
iar traznetele îi musca din fata,
ca si-nfrângerile sunt victorii:
Prin ele traiest cea mai bogata viata.

Cu vocile, grele chintale si pfunzi,
te strigam Dumnezeule si nu ne raspunzi.
Nici mâna ti-arati sa vedem cât de darnica este
si cât de departe si fara ogoi
a lucrat între tine si noi
neant si poveste.

Asa cum esti crâncen cu noi,
ti-am scrie o jalba batuta-n noroi,
si-am sapa-o-n nisip
sa ni te-arati odata la chip.

Cum setea si foamea ne bate,
am scris-o cu vorbe turbate
si buchii sfrintite,
parca-ndreptatele contra-ti topoare, cutite,
pornind în dezmat
bezmetici si tristi
sa te silim sa te-arati,
sa te silim sa existi!

Nu mai avem cum spune predici de pe munte!
Orice predica a murit
din lipsa de cuvinte cu punte,
de cuvinte cu pod,
de cuvinte ce mor sa-nvieze cândva dupa-o vreme
în chip de viteaz voievod
în zale si împodobit cu steme.

Predicile au devenit desuete.
Este nevoie de-o altfel de sete,
de-o altfel de foame
vestite prin caligrame!

Tot ce ne-au spus este fad!
Nu ne-au aratat nici un vad,
nici macar o potica
sa urcam Muntele de frica!

Dar în ce sa mai credem, tata?
Ce nu seduce si nu a sedus?
Sa credem în ceva ce nu ni s-a spus
si nici se va spune vreodata!

N-am fost un osândit în van
sa urc un singur bolovan,
ci pedepsit la ne-nteles
urc boovanii celui ce-s.
Ajuns pe pisc m-asvârle-naltul
silindu-ma sa urc un altul.
Asa de secoli, pas cu pas,
pe muntele cu cerul vested
durai din bolovani un glas:
Crestetul meu pe vechiul crestet,
si-l tot înalt prin somn si-albastru.
Pâna la care slavi si astru?

Împing si sunt împins. Pe panta
plantele ma cred o planta,
piatra, piatra cu rasuflet
când în bolovan, din mine
se face un transport de suflet,
se fac mutatii de destine.

Împins mereu, împins mereu,
din bolovan devine ou.
Din el când nu se naste-un zeu,
se naste cântec si ecou.

O, bolovanul meu ocult!
Dându-ti un eu si un tumult,
desi menit sa-mi fii osânda,
te-am convertit: Îmi esti izbânda.

Fluviul bun se trimite
biruind ursite
si mâneca plavii,
drept calatoare evlavii.

Aici unde apele trec în îmbat,
sufletul meu, undeva îndarat
prin ostroavele, salturi pe cerul de-acum, ageamiul,
îmi pare ca-ar fi barcagiul
ce scapata-ncet dupa pintenul cracului,
parca de-a dreptul în Zodia racului.

Satul pe mal cu gradinile-n spasme,
parca s-a-ntors din adâncuri de basme.
Noaptea, parând ca-l ataca piratii,
lampase pe uliti dau buzna spre câni
ca pasari de aur cazute din spatii
si pasari de-argint care scapa din mâni.

Spre ziua, sub zorii, incendiu-diluviu,
mutate pe cer baragane,
credinciosi cu placerile lor riverane
poporenii boteaza în fluviu
o ciurda de vaci care trece în balta.
Geamanduri-animale ce apa le salta.
Plopii, flamânzii de cer
îsi umfla batuca
si mistuie-aci prizonier
dorul de duca.

Pasari cu gâtul cucurbata-ntors,
satule de albul lor pururea stors,
cu ghiarele-ntoarse, cârlige de os,
scriu pe nomol ceva din eternul frumos.
si eternul sublim
pentru noi, sa citim.

Tu suflet ce cauti sublimul si neaosul
si cauti deasemeni urcusul,
îmi pare ca azi ai fi ghiaosul,
si-mi pare ca-ai fi pescarusul.