Nicolae Caratanã

Valentin Tascu - Steaua nr. 4/1982, Nicolae Caratana, "Inscriptii rupestre".

S-ar putea ca sensul adânc al poeziei lui Nicolae Caratana, arta ei poetica, sa se afle într-o tainica suferinta, a carei revelatie ar fi neasteptata armonie, asa cum constata cu surpriza ultimele versuri ale cartii sale: "Ciudat! / Zbieret si tipat devenira cântare. / Îngerul mi-a ranit cuvântul la pântec. / Durerea l-a preschimbat în cântec". Tot atât de bine el s-ar înscrie într-o arie geografica dominata de spiritul orizontului dobrogean, asa cum ar da de înteles unele dintre primele ei versuri: "Din stepele acestea cu tainic strapântec / cules-am vreodata primul meu cântec". Pe la mijlocul cartii de poezie cu titlul Inscriptii rupestre se desluseste însa calea de mijloc, cumpana între semnul alungat al durerii si încercarea de retopire a lui în materia densa a vietii, adica, de a se întelege, elogiul cuvintelor: "Înalti sunt muntii din munti, / dar mult mai înalti sunt cei din cuvinte: / În loc de vârste cuvintele-au nunti, / au lehuzii si morminte. / ( ... ) / Si cuvintele-au boli, au erese. / Cine a zis ca sunt numai vase alese? / Doar atât, ca cel mai bolnav, / cel mai lipsit de ecou / poate crea lumea din nou ."

Poezia lui Nicolae Caratana are aerul unei permanente si ambitioase întoarceri la punctele de plecare, de fiecare data când se întâmpla - si se întâmpla - cel mai marunt adaus de impuritate. Revenirile formeaza zestrea, traditia versului si constitue un proces, fie el si candid, de limpezire a sensurilor. În lectia de clasicitate pe care o expune poetul, cuvintele, mereu ele, sunt cele care se supun acestui proces: "Cuvintele nu se pot vorbi, fara numai spalate / si-apoi cladite cetate. / Altadata cioplite / ori toarse în gând stalactite." În consecinta, strofele nu se pot multumi sa ramâna "inscriptii rupestre", ori rune, ori ieroglife, adica neîntelesuri sau "întrebari fara raspuns", ci ele tind catre rotunjimea neteda a statuii. În aceasta nazuinta sta, de fapt, valoarea de comunicare (un epic rabdator slefuit catre liric) a poemelor lui Nicolae Caratana. În linia aceleiasi clasicitati, urmarita acum practic, universul sau numara trei trepte, cunoscute, alcatuite însa într-o deslusire proprie: iesirea din infernul trupului (cu cortegiile lui de chinuri), trecerea prin purgatoriul (revenirea în puritate) cuvântului si visul orientat spre paradisul statuar (imaginea perfectiunii).

Ideea de cioplire, în os, în piatra, în apa, în râu, transformarea fiintei si simtirii în voluta, în cariatida, în arcada, intra în notiunea de Desavârsire: "Cred ca-argint îi curge-n vine. / Este-acum egal cu sine? / Parca l-a lucrat o apa / secole de-a rândul, -nalt / într-o stânca de bazalt / si-l trecuse-asa cum este / din poveste în poveste." Fireste, statuia, ea însasi, renunta la materialitate, se contopeste în simbol si se desprinde astfel de elementele ei vulnerabile: "Dar poti bate o statuie? / Frâge-o, n-o s-o doara peste. / Ai s-o zgudui în ce nu e, / niciodata în ce este."

Izvorul acestei permanente este dragostea, ca dragoste, si în plus, ca iubirea de mama ("Mama, statuie-alegorica-a serii"), într-o lucrare demiurgica, nu scutita de stihial. În acest moment,lectia poetului nu mai e discurs, ci ruga: "Numai eu stiu rugaciunea pietrii/ catre sculptorul de hexametri./ Soarele / nu i-a cioplit picioarele. / Vântul / nu i-a sculptat cuvântul. / Vijelia / nu i-a statuat stihia." Rezultatul, revelatia, în clipa cumpenei (indeciziei?) între cuvânt si statuie, este, de asteptat, statuia unui cuvânt: "Mi-am înfipt o mâna-n tine / sa devina radacina. / Pe cealalta-o-nfig în vatra / ca sa odrasleasca piatra. / Nu m-abate nici un vânt, / nu-s faptura, sunt cuvânt."

Culturalitatea rafinata a versurilor lui Niclae Caratana nu este dificila. Umbrele lor asezate în unghiuri favorabile de lumina nu ascund, ci dezleaga mistere, într-o rostire densa, demna, decisa.

Inapoi: Referinte Critice