Nicolae Caratanã

Stefan Cucu - Tomis, februarie/1994, Fereastra despre mare - Portrete dobrogene.

La sezatorile constantene din ultimii ani aparea uneori un barbat taciturn, cu fata smeada, cu un aer hieratic, sacerdotal. Se aseza cu modestie undeva, în sala, cautând sa atraga cât mai putin atentia asupra sa. Dar când îi venea rândul sa citeasca din versurile sale, se instala cu fermitate în fata microfonului, îsi aduna toata energia si începea sa recite cu o forta extraordinara. Fiecare cuvânt pe care îl rostea parea rupt din carnea lui, din trupul lui tabacit de suferinta, de anii grei de detentie, de tacere silita. Parea un aed venit din lumea homerica, din muntii din sudul Dunarii, un sfinx si, în acelasi timp, un martir.

Trecut de un un în lumea umbrelor , Nicolae Caratana ne-a lasat urmatoarele volume de versuri: Lampadoforie - Bucuresti, "Cartea Româneasca", 1972; Lâna de aur - Bucuresti, "Cartea româneasca", 1975; Inscriptii rupestre - Bucuresti, "Cartea româneasca", 1981; Asteptu soarili / Poeme în dialect aromân - Bucuresti, "Litera", 1985; Arbori - Bucuresti, "Litera", 1989; Asteptu soarili. Editia a doua, revazuta si cu adaugiri - Editura "Cartea Aromâna"- Syracuse, NY, 1991 (Constanta, "Muntenia", 1993); Pod peste legende - Editura "Cartea Aromâna" - 1992 (Constanta, "Mntenia", 1992.).

Poezia lui Niclae Caratana pare un cântec neîntrerupt, o spovedanie. Avem de-a face cu o creatie de o extraordinara densitate, expresivitate.

Poetul este un demiurg, el descopera, creeaza lumea din jur prin simpla rostire a unor cuvinte: "Nici un lucru nu îmi arata chipul/ pâna nu-i dau un nume / nou / si-i frâng numele care-l poarta ." Cuvântul devine o fiinta vie (un "être vivant") sau un elixir tamaduitor cu puteri miraculoase: "E bun pentru vindecat ranuri si râpi /, pentru vindecat mlastini, prapastii, morminte". Alteori, cuvântul pare "un copil ce surâde în somn / un copil crescut de-o lupoaica", precum cei doi gemeni, Romulus si Remus.

De altfel, apelul la mitologie, la lumea greco-romana se face mereu, în volumele lui N. Caratana. El reînvie miturile eline, lumea homerica, facând referiri la ospatul zeilor din Olimp, la argonauti, la Ahille, Ulise si Polifem. Dar poetul nu preia miturile tale-cuale, ci le recreeaza, le modernizeaza. El se identifica, la un moment dat, cu ciclopul Polifem, care se teme de revenirea lui Ulise, cel care i-a ars unicul ochi cu un par înrosit: "Feriti-mi somnul de somn / s-ar putea sa mai vina Ulise / sa-mi orbeasca ultimile vise / ori sa-mi traga în teapa / ceea ce n-a putut Homer sa priceapa // Ochiul meu de ciclop / avea puteri în uncrop./ Ochi prenume, ochi marturie / a unei lumi ce n-a izbutit sa fie" (Tânguirea lui Polifem).

Cuvintele sunt considerate uneori niste vestigii arheologice, dezgropate din trecutul îndepartat, din ruinele Troiei sau ale Pompeiului: "De-asa vorbe am nevoie / dezgropate, ca temei, / nu mai stiu din care Troie, / nu mai stiu din ce Pompei". Cuvântul devine "odrasla de amfora sau de antic vas".

Pe lânga mitologia elina si romana, Nicolae Caratana a abordat mitologia autohtona, în prim plan aflându-se Zamolxis, cel traitor într-o pestera pe muntele Kogaionon. Poetul surprinde acea "ocultatie" de care vorbea si Mircea Eliade, fenomen care se opune "epifaniei": "Pestera mea nu-i pestera, e un glas / în care eu m-am retras / Un glas mut / unde eu am dat buzna în necunoscut. // Aici ma ascund / în ceva rotund, / în ceva oval, / sa mai cresc pentru voi ceva Decebal // Sa nu intre/ cel ce n-a mistuit stele in vintre// Cel ce nu e tare de fire / pestera mea o sa-l respire/ întunericul o sa-l prefaca / în întuneric si promoroaca" (Una din predicile lui Zalmoxis).

Nicolae Caratana cauta mereu sa creeze o limba aparte a poeziei, un fel de ... "limba poezeasca": "Nu ma-nvinuiti, va rog, / ca v-am vrobit în limba inorog. / Spre a nu dispare ce limba fantasta, / trebuia cineva sa vorbeasca si-n limba aceasta // ... / Nu clevetiti ca sunt ametit / de limba in care m-am talmacit //Prin limba aceasta umblat-am calare. / De-atâta traire am cazut în coma. / Eu v-am vorbit-o ca limba-aratare, / v-am vorbit-o ca limba-fantoma." (Limba Inorog). Dar el nu este, precum Nichita Stanescu, un poeta ludens, un adept al creatiei concepute ca joc, ci un sacerdot, un aed. Caratana se considera, de fapt, reprezentantul unei mari colectivitati, venind din negurile istorie, ale carei cuvinte vrea sa le pastreze ca pe niste sfinte moaste. El îsi intituleaza - în volumul scris în dialect aromân, Asteptu soarili - un poem "Limba-a noastra", ca o replica data peste un veac la cunoscuta poezie a basarabeanului Al. Mateevici: "Limba-a noastra-i na vishtari/ ahandoasa, ahandoasa / bair di flurii, cantari, / ghinicuvintari-n casa. // Limba-a noastra-i primuveara, / candila di bana easti, / mults dushmanj vor s-na u cheara, / ma u-nviadza gionj shi nveasti. // Limba-a noastra easti cântic / cântic di jali sh-di numtsa, / zboara veclji di discantic, / fuldzir tsi talji doi muntza. // Limba-a noastra easti, - armâne, / avra tsi u-adutsi seara, / Roma na u deadi pane / di la ea na trandzim fara.".

Majoritatea poemelor lui N. Caratana au tonalitate de psalmi, de imn închinat divinitatii. Poetul se considera un inspirat, scriind nu pe cale cerebrala, ci în transa, ascultând "un glas" tainic, venind din straturile adânci ale subconstientului: "Ce va cuprinde aceasta carte / nu stiu nici eu. / Poate un glas ce-mi vine de foaarte departe" (Aceasta carte). Poezia sa are si ceva de mister blagian, de fior transcedental. În poemul "O sarut îndelung", poetul cauta sa surprinda miscarea "semintelor lucrurilor" (gemina rerum), misterul si bucuria germinatiei universale: "Toate semintele se viseaza mame. / Toate vor sa dea nastere nasterii. / Toate sufera de aceeasi foame / si de acelasi chin - al cunoasterii. // Ajunsa-n pamânt / orice samânta se crede bortoasa / pe-un fel de speranta ce-apasa, / pe-un fel de-nnoire de vesmânt".

Erotica lui N. Caratana este strabatuta de un fior mistic, de religiozitate, asemanându-se, într-o anumita masura, cu cea argheziana, dar lipsindu-i elementele concrete ale universului domestic: "Esti o minune. / Ce frumos mirosi a pârâu care vara seaca. // E bine sa nu stii vorbi. / Vorba launtrica, fara raspar / zi dupa zi / descopera-un mare-adevar. // Eu sunt un templu al tau / În loc de icoane am flori si copaci. Hramul templului, o luna-ntr-un tau / sau un zefir peste un câmp de maci. // Tu care esti de-o mare-ndrazneala, / vino si fie-i vestala!". Aceeasi tonalitate se degaja si din poemul "Fiinta în doi".

Uneori, versurile autorului Lânii de aur capata rezonante folclorice, o remarcabila fluiditate si muzicalitate: "Duc în mine scapatat / un ogor ce l-am uitat. / Verdele-i fosnind pe zare / si-l punea în glas racoare; / tresaltata primavara / si-o punea în glas vioara.// ... / când parea un giuvaer / din tara lui Lerui-Ler / si-l descoperea chilim / din tara lui Velerim, / parca holda crestea jos / cântecul lui Fat-Frumos / si desfasura alene / hora unor cosânzene" (Nostalgie); "Tine seama, tine seama,/ nu îsi fa din stânca mama! // Stânca nu e numai stânca, / e si zeitate-adânca, / zeitate care prada / din noi stelele cu coada". (Nu îsi fa din stânca mama): "Lasa apele sa vina, / au origine divina. / Apa e un foc ascuns, / raspunde prin neraspuns".

Poetul pare uneori un sul imitator - un imitator al propriei opere - , prelucrând mereu, la infinit, aceleasi teme, motive, hranindu-si aceleasi obsesii.

Nicolae Caratana ramâne unul dintre cei mai autentici, mai vigurosi, mai profunzi poeti ai acestui spatiu, de care s-a simtit legat cu toata fiinta sa, unde a deslusit ritmurile poeziei, ale cântecului, asa cum marturiseste în poemul "Dobrogea": "Aici am învatat sa cânt / dintr-o toarta de ulcior de pamânt / ritmuri de piatra si ritmuri de lut / îngemanându-le printr-un sarut. // ... / Aici oriunde ma-ntorn / îmi reazim sufletul de-o chemare de corn / mi-l reazim de somnul stramosilor, de mine însumi se reazima / ca un abur de aroma de azima, / în zori la cântarea cocosilor."

Inapoi: Referinte Critice