Nicolae Caratanã

Simion Barbulescu - România literara nr. 37, sept.1982, N.Caratana, "Inscriptii rupestre".

Aflat cu Inscriptii rupestre la cel de-al treilea volum (primul: Lampadofrie - remarcat de catre Mircea Iorgulescu - i-a aparut în urma cu un deceniu), Nicolae Caratana face parte din acea categorie rara de aezi (rara avis !) care stiu sa astepte cu încredere si rabdare clipa intrarii-n lumina ("o clipa de zeu" - cum se exprima hölderlinian poetul), convins fiind ca nu numai cartile, dar si creatorii îsi au un destin pe masura. Credinta stenica în biruinta finala - caracteristica esentiala a poeziei lui N. Caratana - se explica prin legatura strânsa cu spatiul matrice al Dobrogei natale, care l-a modelat în spiritul unui franciscanism sui-generis: "Aici am fost ruda cu oile / Zbieretul lor mi-a trezit nevoile. / Aici am fost frate cu caii, / nechezul lor mi-aducea oaspeti craii. // Muscând din ogor de-a raspunsul, / de-a dusul si neîntâlnirile, / plugu-mi parea ca dezgroapa-adevarul / si desteleneste iubirile. // Vitica, vatuiul si mânzul / goneau pe câmpul în jos / sa prinda chindia si prânzul, / sa-mi faca sufletul tot mai frumos". (Decor dobrogean).

Asemeni lui Arghezi si Blaga, poetul poarta-n "sufletul zanatic" neîmplinirile stramosilor, oferind drept "zestre" urmasilor - inima, "floare de-adâncuri rupestre" intrarea sa în lume însotindu-se necesar cu vindecarea ranilor si neîmplinirilor - ale sale sau ale vreunui "stramos obidit asfintit în huma" - prin întruchiparea (poetul foloseste verbul a încherba) "noapte de noapte" a unui "cântec de fluier de os", cântec care sa cuprinda "dorul cel mai dor", "satul cel mai sat", "cântecul din cântec" ...

Rostul cântecului este de-a pastra neîntinata amintirea înaintasilor ale caror morminte "sunt usile împaratesti / ale unui templu cazut în uitare", de-a cultiva "zborul, chemarea, date binete", adica acele datini si credinte care "vindeca tara de rau si tristete" ... De-aici vine si încrederea sa în cuvânt ("nu-s faptura, sunt cuvânt"), pâna într-atât, încât se viseaza "cuvânt-temelie", dorind sa intre "ca simbol într-un cintru" (id est: partea concava a unei bolti), "voluta" sau arcada la cetatea Istria ... În acest sens, poetul crede ca ar putea vietui chiar fara trup ("trupul mi-l socot absurd", afirma acesta, fiindca trupul gândeste numai "pân' la cuvânt"), dar nu fara sânge - în care se afla cuvinte si vis, sinele ce nu poate fi înfrânt, "partea [sa] de dumnezeire" ...

Arta poetica pe care o practica Nicolae Caratana presupune un anume ritual al spalarii cuvintelor pâna ce acestea "devin diamant". Poetul nu respinge însa nici cuvintele care "au boli [si] erese", fiindca si "cel mai bolnav / cel mai lipsit de ecou / poate crea lumea din nou" (Cuvintele). Numai "cuvinte[le] fara pospai" te ajuta sa iesi din propriu-ti trup, ranindu-l, ca ss-l poti dezrobi "pe celalalt", "plecatul, strainul", omul de dincolo de prefacere , printr-o stranie palingenesie, "mereu si mereu cu-nnoite hotare".

Axata pe ideea regresiunii, înteleasa ca nostalgie a primordialei ape "care-nvapaie", a izvoarelor cu apa nenceputa - "trasatura a raselor vechi", cum afirma G. Calinescu, poezia lui Nicolae Caratana (originar prin stramosi din spatiul orfeic al Pindului "si-al tragicei Macedonii") se prezinta ca o elevata sinteza lirica a doua experiente poetice majore (Arghezi si Blaga). De la primul a retinut atitudinile lirice, fiorul existential, iar de la al doilea, misterul emotional (pe care Heideger îl socoate drept "patria adevarului") înscriindu-se astfel pe traiectoria durabila a continuitatii, menita a-l scapa de "uitarea sireapa" ...

Inapoi: Referinte Critice