Nicolae Caratanã

Nicolae Rotund, prefata la volumul Lampadoforie - editura Ex Ponto 2009.

Pâna în 1972, anul debutului editorial, Nicolae Caratana nu se afirmase mai cu nimic în literatura. Împlinise 58 de ani, vârsta aproape imposibila pentru a intra în lumea poeziei, când Mircea Ciobanu, poet si lector de carte cu o uimitoare intuitie a valorilor aflate în stadiu de manuscris, gireaza cu autoritatea sa aparitia volumului Lampadoforie la "Cartea româneasca" al carei director era, pe atunci, Marin Preda. Doua ar fi în opinia noastra cauzele acestui tardiv debut. În primul rând, biografia sa marcata de numerosii ani de detentie politica în închisorile românesti din Gherla, Aiud, Canal ... În al doilea, tocmai lecturile întinse si aprofundate din literatura universala si din literatura noastra interbelica, îndeosebi, i-au creat acea stare de mefienta privind contributia proprie la ceea ce se înfaptuise pâna atunci. Îi ramasese doar sa caute cuvântul si limba neaflate înca. Sub acest semn al permanentei poveri se gaseste poezia lui Nicolae Caratana, coborât din Pind, muntele lui sacru, sa-si afle identitatea discursiva în sesurile dobrogene.

Indiscutabil ca prin efortul de a gasi ori a inventa, a nascoci " ... o limba / din ape, din ierburi si din copaci, / limba în care oricine din noi / sa-si traiasca un fel de viata de-apoi", el se afla în imediata vecinatate a geniului nostru verbal, Tudor Arghezi. Aceeasi "osânda pe viata" o suporta si Nicolae Caratana. Visul devine un cosmar ce nu se dezice, "e versul ce nu l-ai fost scris ... / Pentru el te-ai nascut mult prea târziu. / Pentru el te-ai nascut mult prea devreme". Traieste drama fauritorului de limba poetica, caci vine "din tarâmul cuvântului ce nu a fost spus". Postura este a lui Manole, doar ca poetul se zideste pe sine însusi în templu sau în cuvânt, strunindu-si emotia prin pozitionarea în lumea incertitudinilor, sustinuta de interogatie. În fond, el îsi interogheaza propriile nelinisti si neputinte. Între lama plugului si brazda rasturnata se afla el, poetul, o carte înca nescrisa, o carte unde locul campanulei îl vor lua ciulinii si scaietii, obiecte ale unei altfel de poezii. Obosit de lupta cu îngerul, cu abstractul, el îsi pastreaza cautarile în spatiul originar, concret, cel ce naste mituri. Este perpetua încercare de a pune fiecare cuvânt sub semnul legendei, al consolidarii unui sentiment oracular. Nu monotonia, nu obstinatia efortului depus impun lectorului, ci senzatia chinuitoare a deznadejdii, imposibilitatea de a avea satisfactia certitudinii. Nu doreste dialogul, monologheaza si asteapta raspunsul. Finalitatea sfortarilor e aceeasi - cuvântul si limba neinventate - si prin aceasta poezia pastreaza tonul de gravitate unde uimirea, forma a inocentei ori mimarea ei, nu-si afla loc. În cuvinte sta întreg universul natural si existential: "În loc de vârsta cuvintele au munti, / au lehuzii si morminte ... / si cuvintele-au boli, au erese. / Cine a zis ca sunt numai vise alese?" Sunt pretuite cuvintele fruste, piezise, ca si cele "spalate", cele "faurite", cum spunea marele sau înaintas, muncite pâna ajung la puritatea diamantului. Poetul se vrea demiurg al cuvintelor, al tuturor cuvintelor, al celor comune, obisnuite si al celor daruite alesilor: "Sunteti partea din mine care vede numai în vis, / partea din mine cea mai de roada/ care n-are nevoie sa vada". O relatie de pânda permanenta se stabileste între cautator si cuvânt, fiecare vrea sa ia celuilalt miezul, sa si-l subordoneze. Stradania si veghea sunt starile ce se pândesc, se întretaie ca sa plece apoi fie mai bogate, fie jefuite: "Mie îmi plac / cuvintele care vorbesc opac, / cuvintele-ncinse cu spada, / când rând pe rând vin si ma prada, / vin si ma golesc de mine/ fara rusine, fara rusine" si "Cuvântul, un vesnic nomad, / în loc sa-l vorbesc, eu am tinut sa-l prad, / ori sa-l atac sa mi-l fac prizonier". Multiple sunt posturile poetului. Când îsi doreste cântecul naturii însesi viguros, vârtos, semn al spontaneitatii, când cuvântul nerostit înca, ivit asa cum se nasc muntii din zvâcnirea materiei, aflat în semnul ursului sau în tacerea marmurei ce-si cauta înca sculptorul. El este demiurgul cuvintelor credinta, "partea mea de dumnezeire", a cuvintelor "care-au umblat desculte dupa o credinta" si-i alcatuiesc "o noua fiinta" - aceea a Poetului, putând acum "sa ma-ngrop fara numa'-n cuvânt/ si numai în cântec. // Veacurile, sa nu ai timpi fameni, / nici tonuri desarte. / Mi-am facut parusia-ntre oameni / alcatuindu-ma carte." El devine epicentru "nu de pamânt, de cuvinte", se lasa contopit de ele, absorbit de tarâmul de jos si de sus, "ca nu înteleg nici eu ce v-am spus". Este tentatia poeziei adâncului si a înaltului, marea poezie, tentatia contagioasa de dupa Eminescu si Blaga, în speranta ca vei gasi filmul - himera cautatorului. Sfortarile încarcate de febricitate, provocarile materiei, cunoasterea dimensinilor: "Multe ne-ajuta, altele ne deprima. / Dimensiunea plânsului e cea mai adânca, / a cântecului e sublima" au o certa finalitate, si anume cautarea "chipului", al propriului sau chip si "Tocmai de-aceea e greu de gasit. / Se ascunde asupra înmultit". Este himera, cum spuneam, capabila sa fiinteze mitul, sa determine intrarea poetului într-o mitologie greu descifrabila, printr-un gest voluntar: "Merg alaturea de-un vânt, / de prin pietre, de prin plante / zboara glasuri coribante / si m-ascund de cel ce sunt: ... // Tipete de vindireu-s. / M-ascund de mine când sunt pruncul Zeus, / caci o foame, lup zarghit, / vultur care ma suspenda, / ma tot mâna sa ma-nghit / si ca vis si ca legenda."

"Sa nascocim o limba" clameaza Nicolae Caratana. Este o alta obsesie a poetului, acum când pare ca efortul cautarii cuvântului a rodit totusi. Este limba eternizarii, îsi acorda intrarea în vesnicie: "Sa nascocim o limba / din ape, din ierburi si din copaci, / limba în care oricine din noi / sa-si traiasca un fel de viata de-apoi." Trimiterea se face la elementele naturii si gândirea este de sorginte filosofica, populara, întâlnita si în poezia orala, si în cea scrisa. Este dorinta comuniunii cu natura, înfaptuita prin aceasta limba ce-si certifica dreptul la nemurire. O limba alcatuita din cuvinte muncite, întocmai cum apa modeleaza muntele pe care si-l supune. Dintre numeroasele ipostaze ale apei, corespunzând unei scari seismice ale cuvântului, el opteaza pentru roua, cu o simbolistica bogata, în general de esenta cereasca, marcata de puritate si de multiple însusiri magice cu puteri oculte vizând nemurirea. "Limba roua" este " ... limba cea mai de pret / si fara judet, fara judet." Tentatia cuvintelor proaspete, încarcate de robustete, netocite tine de acea intentionalitate a poetului ce-si propune sa stabileasca legatura cu poezia asteptata si pentru care e necesar " ... un idiom / nevorbit înca de niciun om ... / Idiom ce-ar mirosi a minta, / a muget de taur si nechez de-armasar." Se instaureaza tensiunea specifica între intentie, mereu enuntata la Nicolae Caratana, si rezultatul acesteia, creatia ca atare supusa unui sir de modificari necesare unicitatii ce va fi recunoscuta în timp, dupa disparitia autorului: "Sa nu-mi semeni mie, sa nu mi te-asemeni. / Sunt vorbirea ce n-a fost vorbita de oameni.! / Dupa moarte, poate-ntr-o doara, / o veti dezgropa ca pe-o comoara". Prin cautarile a caror materializare ramâne neînteleasa de semeni poetul îsi înalta statuia - motiv frecvent al poeziei sale - de demiurg, îmbogateste mitologia Poetului neînteles. Limba poeziei este Limba inorog. E limba simbol al fastuozitatii, al fortei dar si al puritatii, de esenta divina. Este inaccesibila prezentului, apartinând viitorului: "Nu ma învinuiti, va rog, / Ca v-am vorbit în limba inorog ... // Înecat fui într-însa pâna la gât / si pân'la venirea celei de-a doua vieti, / De aceea ma doare atât: / Nu mi-o pricepeti si nu mi-o-ncapeti! // Veni-vor altii sa mi-o priceapa ..."

Nu gresesc daca spun ca multe dintre aceste poeme pot fi considerate arte poetice. N-am cunostinta despre existenta unor marturisiri literare referitoare la poezie ale lui Nicolae Caratana, am însa convingerea, prin ceea ce a scris, prin acele "arte poetice", programatice, texte ce vizeaza înalta aspiratie ca intuia mecanismul de producere a poeziei, statutul, rolul si speranta poetului. Autorul Lampadoforiei si al Cuvintelor de lut a citit enorm. Era convins de perisabilitatea unora dintre textele sale, de necesitatea lucrului neîncetat asupra cuvântului, nu cu scopul de a-l obliga sa ia forma ceruta de obiectul discursului, ci de a impune acestuia sa se plieze cuvântului - semnul obligatoriu al literaturii. Poezia este o constructie, un edificiu ridicat dupa un plan ce nu se pastreaza rigid, acelasi, sufera modificari menite sa regleze momentul de inspiratie, care poate aparea de la sine sau, ca la Niclae Caratana, este provocat cu truda, cu travaliul intens al sapatorului de fântâni: "Ca neiscusinti ale mâinii / ma chinuie tacerea fântânii." Altfel opera este o efemerida prada pustiului. E drama poetului aspirând la durata creatiei dar marcat de fragilitatea cuvântului, singurul martor al identificarii celor doi - poet si cuvânt (opera): "Dunele de nisip ma-ngropara, / eu totusi te iert / Sahara, Sahara! // Tu esti mormânt al mormintelor, / m-ai supt pâna la sfânta sfintelor / si pâna la pantocrator. / Dar cuvântul mi-a ramas martor. / Din când în când, /din dor în dor/ m-arata a templu dintr-un gând / sau a templu dintr-un fior."

Este evident ca poetul îsi provoaca inspiratia si declanseaza acea reciprocitate a ei, potentatoare a cuvântului, cu "slova", potentatoare a inspiratiei. Inertia cuvântului poate sa devina "initiativa" (v. Mallarmé, Divagatii) si sa determine hazardul pe care numai poetul autentic si-l poate apropia si folosi cu urmari benefice. "Poesis" poate fi considerata o arta poetica sustinuta de acest mecanism al discursului unde hazardul este condus spre folosirea propriului arhetip ca model: "Bolnav de parabola fiului ratacitor, / într-o zi m-am voit creator ... // Voindu-te sens care-si capata chip, / reprodusu-mi-am trupul luându-mi-l arhetip. / Silindu-l sa mi se închine, / am lucrat mai apoi / nu stiu ce fuga-a mea dupa mine / si nu stiu ce-ntoarcere înapoi ... // De ani si ani veghind sa nu-mi scape / din chipu-i cioplit, nu mai stiu ce-i; / statuia a putut în mine sa-si sape / un chip din închipuirile ei." Este un exemplu de polarizare arhetipala.

El îsi cauta refugiul în spatiul lingvistic, în topoii care-si pastreaza cu strasnicie limba "miresmei de mosc", a ghindei "ce crap'-n pamânt / sa creasca stejarul ...", a valului "zburdând pe cai sargi", hranita din cele stramosesti dar si pe cea a viitorului. De aceea lexicul este bogat în arhaisme, regionalisme, termeni populari, de cult, neologisme, inventii lingvistice, precum: miraj, corifee, taraboste, obsiga, im, coribant, vindireu, chilom, mâni, guz, cenotaf, tânga, grui, brac, alagea s.a. Opteaza pentru cuvântul care da substanta lucururilor, corporalitate, tot ce îi este integrat capata dreptul la existenta. Lumea lui reala se converteste într-una imaginara, a cautarilor, ca în Testamentul arghezian, devenite "cântare": "Vezi? / Am strabatut mii de ani-zapezi, / mii de ani - aratare / pâna când am ajuns o cântare." Cântecul este poezia însasi, rodul eforturilor, dar poate fi si de esenta divina pentru a înlesni dialogul cu Cel de Sus. Dorind sa ctitoreasca o dinastie "carataniana", poezia sa este si una a preocuparilor pentru propria identitate, caracteristica a omului modern, începând cu romantismul, identitate pe care vrea sa si-o cunoasca si sa si-o accepte. Pentru aceasta ne apare multiplicat într-o mare diversitate a începuturilor semintiilor cautându-se, prin cuvânt, pe sine.

Cu mici exceptii, poetul este un temperament tumultuos, dornic sa stie, dârz cautator într-o vasta arie a preocuparilor, inclusiv cea semantica. În cea mai mare masura, motivele poemelor sale se înscriu eforturilor pentru nascocirea limbii, a cuvântului ce nu exista. Este motivul statuii, forma perfecta a esentei, nimic mai bun decât aceasta nemaiputând exista. Este "statuia cântare", o sinteza a "statuii statuie" ce cumuleaza nordul, spatiu al ratiunii, si sudul, spatiu al afectului: "Când semana-va cu-oricine, / voi pune statuia cântare în mine." În ceea ce este cu adevarat valoros, nimic, niciun seism nu poate distruge sâmburele, nucleul. Materia statuii este piatra, alt motiv, ca si stânca si muntele. În lipsa sculptorului, ramâne doar materie sterila ce-si consuma durerea stiuta doar de ea. Poetul se aseamana unei stânci condamnate în staza, la neputinta de a produce cutremurul capabil sa desferece natura apta sa rodeasca, sa tâsneasca apele. Se simte o stânca de plai nu de munte, si mutatiile cosmice se lasa asteptate: "Nascut dintr-o stânca pe plai, / voievod peste vai si ponoare, / de veacuri si veacuri astept sa am grai, / astept o cutremurare." Este o transmutare, departe de geografia lui originara - aceea a tinuturilor muntoase din care se înalta Pindul, muntele sfânt, un motiv ce poate deschide mereu noi perspective. Muntele sacru este unul de traditie si în literaturile lumii, si în literatura româna. El este sediul spiritual. "Racnind - spune poetul - vreau sa pot sa ma rog / catre nu stiu ce inorog", imaginea ne trimite la Dimitrie Cantemir, în a carui Istorie ieroglifica pentru prima data apare la noi muntele ca "spatiu sacru" în acceptia lui Mircea Eliade, spatiu izolat si situat la o înaltime inaccesibila. În singuratatea de aici, Inorogul, simbol al puritatii, al luminii si al vietii se opune lacomiei, întunericului si mortii ce caracterizeaza fosgaiala animaliera de sub înaltime. Pentru Nicolae Caratana imaginea Pindului este una de nesters: "Totul pierdeam. Pe toate le dam uitarii, / numai cântecul, nu. Era cântecul tarii. // Pregatit sa mor oriunde, oricând, / mormântul mi-l sapam în Pindul din gând." Originea devine locul ideal, utopia situata la limita inferioara prin actul poetic, un mit "conceput ca limbaj total de imagini cu valoare simbolica" (v. Jean-Jacques Wonenburger - Utopia sau criza imaginarului, p. 20).

Trimiterile la mitologie sunt numeroase în poezia lui Nicolae Caratana. Relatia mitului cu literatura stabilita printr-un transfer e veche de când au luat nastere miturile, de când avem literatura - fie orala, fie scrisa. Rostul este acela de a proiecta o viziune asupra lumii si asupra existentei dintr-o perspectiva estetica. Generalizez acest aspect, adica simplific, problema fiind cu adevarat complexa, dovada si atentia teoretica tot mai mare acordata. Poetul apeleaza de regula la metafora pentru a releva simbolistica, datorita unei "insuficiente" de limbaj. E un caz tipic în "Cuvinte": "Caut si chem. / Cuvântul orbit Polifem? // Cuvântul Iona înghitit de chit / ramas neproorocit? // Cuvântul Moise, fraged copil / pescuit de pe Nil? // Cuvântul înlantuit Prometeu? / Cuvântul Androcle recunoscut de leu." Apelurile la mituri sunt numeroase, cel de al doilea volum numindu-se Lâna de aur (1975). Sunt prezenti Iason, Lete, Ulise, Leonida, Jupiter Tonans, Ciclopul, Thermopile, Mesterul Manole, Narcis, Zalmoxis s.a., din mitologia antica si moderna, din cea elina si autohtona.

Exista o vizibila tentatie în a-si construi propriile mituri. Înainte de toate, ca mai toti artistii, mitul demiurgului, creatorul unei lumi noi, sa-i spunem poetice. Procesul de mitizare nu pare unul foarte complicat. E suficient ca un eveniment care a impresionat puternic o colectivitate sa devina în scurt timp mit, cu o durata ce tine de mentalitate. Artistul are propriile sale evenimente. Pentru poetul nostru ar fi mitul cântatorului neobosit de cuvinte ori legenda originii sale, ca în poezia "Aparatori". Sau în "Legenda": "Semne pe iasca, pe arbori, pe hrib, / vorbeau despre-un om ce s-ar naste în trib / menit sa-nfaptuie hat pân-la vrerile sinelui / tara dorului, tara binelui // Ci mama, te lauda! // Cuvinte care-au umblat desculte dupa-o credinta / vin si-mi alcatuiesc o noua fiinta." Niciun spatiu nu pare îndestulator, niciun motiv atât de comun încât sa nu fie demn de a se face mit.

Oboseala nesfârsitelor si chinuitoarelor cautari, greutatea interogatiilor reflexive duc, în timp, la o scadere a tensiunii poetice. Am în vedere ultimele trei volume: Frontul, Temnita, Obârsia, unde deplasarea se face spre epic, spre forma baladesca. Din câte observ, avem de-a face cu poezia unei autobiografii spirituale. Sunt însa numeroase textele care se retin, ca si versurile memorabile. Imaginea razboiului este dura, n-are nimic eroic sau festiv în ea. Lipsa artificiului am întâlnit-o la Camil Petrescu dar si la Radu Gyr. Mai mult decât la acestia doi, razboiul în Frontul lui Nicolae Caratana e prezentat îndeosebi pe latura sa umana, de un dramatism sporit prin trimiteri la miturile crestine: "O, ce ursita! / Un cap sângera în marmita, / si-asa cum putuse sa stee, / parând a fi de voievod, / parca-l ceruse o Salomee / de la nu stiu care Iord." Unele balade au un vag aer al anilor '50, salvate însa prin refuzul falsului eroism. Un bocet prelung este "Carcera de ciment" din Temnita: "O, cimentul criolatru! / Patru pereti, câtespatru, / de ma reazim, prins în cusca, / întind ghiare si ma musca!". Speranta salvarii din infernul penitenciar sta în evaziunea prin vis, visul Poetului. Obârsia, cum ne spune si titlul, este o retrospectiva încarcata de nostalgie dar si de accente dramatice a originii, o rememorare autobiografica a neamului de care nu s-a dezis niciodata, cu radacini în Albania, în Macedonia, în Dobrogea: "Dintre toti parintii pe care-i avui, / m-a durut si ma doare / Muntele Pind cu crestetul lui / în amurg, când se scalda în soare. // Unde electrice culese de-antene, / câmpiile dobrogene, tari de popas si binete - / mi-au fost mama si tinerete."

Cu siguranta ca se poate vorbi despre influenta unor modele asupra poeziei lui Nicolae Caratana. Mai evidenta pare sa fie cea argheziana, prin acele "arte poetice" unde intentia este caracterizata de dorinta orânduirii lunii prin actul poetic. Câteva inversiuni stilistice, anumite ruperi de ritm, diateze pasive în care se recunoaste duhul arghezian, inventivitatea unei rime stau sub semnul genialitatii autorului Cuvintelor potrivite. Ca si drama neputintei comunicarii cu Dumnezeu.

O taietura vag expresionista se observa în putine poeme aflate sub impactul cu lirica lui Lucian Blaga din primele carti. Avem în vedere trasaturi ale acestui curent ca tentatia absolutului, atractia pentru originar, explozia de tip vitalist - toate însa nu ca stari existentiale, ci ca pe topoi posibili ai cuvântului râvnit. Câte un ecou barbian înregistram în doua-trei poeme fara relevanta în economia operei în ansamblul ei.

Discursul poetic este, as spune, crâncen si extrem de concentrat în primele volume. Câte un pastel în tuse delicate, o miniatura ori un text cu irizatii de lirism pur lumineaza poezia strabatuta de tonuri grave, de stari tensionate. Poetul, iesit mai mereu din timp, poate fi si unul al contingentului în câteva dintre tablouri: "Pasari cu gâtul cucurbata-ntors, / satule de albul lor pururea stors, / cu ghiarele-ntoarse, cârlige de os, / scriu pe nomol ceva din eternul furmos. / Si eternul sublim / pentru noi sa citim." Pretutindeni se observa efortul de a regla mecanismul autonom al discursului. Exceptând poemele marcate de expozitivism, acesta, discursul, ramâne unul al economiei de cuvinte. Un efort sisific, dupa cum se sugereaza undeva, de a relua cautarile se doreste acordat cu ritmul lumii lui, cea interioara, unde pazeste ochiul avid sa surprinda totul. Traieste cu stoicism umilinta neputintei. Compensatia, scurta, s-ar putea gasi în atât de putinele versuri din vecinatatea eroticii: "Numai dragostea ramâie / pururea un calauz, / sfânta pâna la calcâie, / sfânta pâna la auz." Cât de folositoare pot fi însa unele sensuri!, în pofida unei retorici de tip interogativ ce încearca sa dinamizeze forta care retine emotia. Si uneori se ramâne doar la acest stadiu, al interogatiilor nelinistitoare. Pare ca poetul traieste sub presiunea rimei, sentiment care dauneaza întregului, discrediteaza astfel de eforturi. Criticul trebuie sa-si reprime, pe cât e posibil, afectele. Dar nu poate ocoli nici valoarea, nici limitele. Nu poti scrie doar favorabil când semnele bune întârzie sa apara. Poate, cum spunea cândva George Calinescu, aceasta sa fie "o însusire strasnica în ordine morala", dar "primejdioasa pentru un critic." Ca si pentru un poet cum e Nicolae Caratana, neocolit în câteva cazuri de unele poncife. Însa nici nu uit ca el este autorul unor versuri cu adevarat antologice: "Cea mai frumoasa dintre morti / e cea dupa ce ti s-a tras camasa la sorti"; "Am o biblioteca plina de carti nescrise"; "Copaci în ei însisi ca miri" si exemplele pot, desigur, continua.

Am facut, probabil, un oarecare exces de citate. Cred ca observatiile trebuie sa se sprijine pe demonstratii, pe argumente, pe text. Argumentez si în final cu un citat menit sa puna în lumina profunda originalitate a poetului Nicolae Caratana, care dupa atâtea cautari s-a gasit: "Eu n-am scris nimic si nici n-am sa scriu, dar ma caut."

Inapoi: Referinte Critice