Nicolae Caratanã

Enache Puiu - Istoria literaturii din Dobrogea, Ed. Ex Ponto/2005, pag.472-476-Expresionistii.

Un poet dobrogean contemporan amintind prin destinul omului si cel al scriitorului, de Anton Pann, este Nicolae Caratana. Nascut în preajma primului razboi mondial (14.07.1914), în sudul Dunarii (comuna Horopani - Macedonia greceasca), fiind deci aromân de obârsie, N. Caratana a fost, asemenea creatorului pasoptist amintit, un autodidact, ca unul care nu a avut decât studii elementare, facute în limba greaca, la scoala primara din comuna natala. Faptul acesta, care l-a tinut în tot felul de activitati marunte, din anul 1925 (când familia s-a stabilit în comuna Ezibei din judetul Caliacra) pâna la decesul din Constanta, în 1992, nu l-a împiedicat totusi sa cunoasca câteva limbi fundamentale (greaca veche, germana) si sa-si faureasca un larg orizont literar/cultural. Condamnat, în 1949, la doisprezece de ani de detentie si trei ani de domiciliu obligagoriu în Baragan, pentru uneltire împotriva regimului comunist, omul acesta marunt, masliniu la fata si tacut, tacut de tot a fost de o mare sensibilitate si tenacitate interioara, purtându-si cu demnitate nedezmintita crucea, prin închisorile Jilava, Vacaresti, Gherla si Aiud, ca si prin lagarele de munca de la Canalul Dunare-Marea Neagra.

Desi traind în cultul poeziei, N. Caratana n-a putut debuta în volum decât târziu catre vârsta de 60 de ani, iar atunci când a facut-o (vol. Lampadoforie, 1972), cu câteva exceptii, a fost întâmpinat cu parcimonie. Spunând aceasta nu ne gândim la epigrama prieteneasca ce i-a fost dedicata de Ion Caraion ("Caratana, negresit, / E-un poet cu ghinion, / Caci îl are el pe CARA, / Dar nu-l are pe ION"), ci avem în vedere interdictia impusa de cenzura politica de a se scrie pozitiv despre fostii detinuti. Asa se face ca N. Caratana este si el, astazi înca, un creator pe care critica literara are obligatia sa-l restituie la dimensiunea lui artistica reala: unul dintre cei mai valorosi poeti ai timpului sau. Având în vedere biografia omului si factura literaturii realizate de acest remarcabil scriitor credem ca o prima constatare care trebuie facuta, când se vorbeste despre poezia lui, trebuie sa se refere la mediul cultural din care ea a aparut. N. Caratana si-a modelat profilul artistic într-o perioada (1936-1985) a contradictiilor cultural-literare cu multe împliniri, dar si cu mari prabusiri. Reflex al unui indiscutabil har artistic nevoit sa se exprime în împrejurari dramatice, poezia lui N. Caratana este, totodata, un produs al spiritualitatii nationale românesti atestând în plan poetic atât continuitatea (cu marile repere T. Arghezi, L. Blaga, I. Barbu) cât si discontinuitate.

Ceea ce da greutate si impresioneaza în cazul acestui discurs poetic, este, în egala masura, profunzimea continutului ideatic si uluitoarea maturitate a mijloacelor de expresie neobisnuite. Ivita asemenea lavei fierbinti din strafundul vulcanului în eruptie, lirica celui în discutie, de natura expresionista, reprezinta dialogul grav al autorului ei cu sine si cu universul, într-un spectru larg de probleme existentiale. Pentru aceasta, cautând sa dea raspuns întrebarilor chinuitoare si sa-si lamureasca punctul de vedere, apeleaza de regula la mituri vechi sau moderne, religioase sau laice, luate acestea ca metafore sau simboluri. Convocând în cartile sale pe Ahile, Ulise, Narcis, Polifen, Mesetrul Manole etc., poetul faureste si propune cititorului un univers cu totul aparte, recognoscibil de departe si atractiv.. Odata cu aceasta, emblematica pentru poezia lui N. Caratana este si starea de suflet instituita în versuri - stare de dureroasa neliniste a creatorului superior aspirând la perfectiune si mereu nemultumit (Dimensiuni, vol. Arbori) ca si viziunea cu totul originala asupra realitatii, cum se-ntâmpla în aceste exemple:

Eu nu am scris nici o carte,
cartile m-au scris pe mine.
Nu ma scriau, ma trimiteau mai departe
pân' la oricare, pân' la oricine.

Uneori ma petreceau în oglinda
sau în ceva stravazut,
într-o carte care se perinda
între netrait si nevazut.

Eu nu ma pricep sa le chem,
ele ma cheama.
Cred în mine ca într-un totem
care-si va naste propria-i mama.

Parinti straparinti
Bun va naste în toate partile,
precum aureola îi naste pe sfinti,
iar literele îsi nasc cartile.
(Eu nu am scris nici o carte, vol. Arbori)

si:

Pasarile ne compatimesc.
Si-au pierdut aripile, îsi zic,
zburând nu stiu prin ce viscol ceresc,
prin ce Absent, prin ce Nimic.

Totusi ei
se cred odrasle de zei.

Goi de aripi, când încearca sa zboare,
far' a gândi ceva mai rasfrânt,
în loc sa se-nalte la soare,
se leaga mai mult de pamânt.

Sarmanii!
Daca-ar fi ramas la starea de pasari
ar vi trait cu mai mult rasuflet
si mai mult alai,
fara zbucium de suflet,
fara goluri de rai.
(Mult mai adânc si mult mai înalt, vol. Arbori)

Sfera de cuprindere a tematicii vietii în lirica lui N. Caratana este ampla, prioritare devenind textele care vizeaza identitatea artistului. Observate în intimitatea lor, multe din poeziile scriitorului nostru sunt niste poetice meditatii, care pun în lumina obsesia acestuia privind geneza sa. Framântat în acest sens, poetul se închipuie o fiinta ivita din nedesarvâsirea materiei, spirit ales menit a se autodesavârsi în timp, prin sine însusi, de-a lungul generatiilor, pâna la ipostaza ideala (Nastere¸ Nasterea cea mai adevarata, Mai zamiseste-ma etc.): "Nu stiu ce piatra sau lut / tocmai acum m-a nascut. // Trebuia mai întâi sa-mi îngrop / tot ce-a fost schiop / si olog / în starea mea de inorog // Sa fac sa nu scapete / starea mea de statuie-a lui Brahma cu o mie de capete. // Sa n-aibe vulnerabil calcâi la vreun glas / starea mea de-naripat Pegas. // Pâna-a ma naste, cale de mi de nunti / pregatitu-mi-am drumul cu sesuri si munti. / cale de mii de mormânturi, / pregatitu-mi-am drumul cu ape si vânturi. // Cale de mii de fronturi / pregatitu-mi-am drumul cu orizonturi, // Ascuns. / Ascuns sub atâtea nisipuri, / iata-ma, ies / Din starea mea de statuie-a lui Brahma cu-o mie de chipuri, / fiece chip ma naste cu un alt înteles." (Nastere, vol. Lampadoforie). Sau: "Mai zamisleste-ma, tata, / fii salahor / lucrându-ma la lopata, / pân' la nu stiu ce zbor. / Dezgroapa-ma din stramosul pamânt, / pân' la nu stiu care cuvânt, / din cele ce spune si cele ce nu ni le-a zis, / pân' la nu stiu ce vis. // Dezgroapa-ma cu pintenul târnacopului / pân' la setea de înalturi a plopului. / Pune zagaz si m-aduna din apele vadului / pân' la foamea de piscuri a bradului. // Pastor, uneori pe plaiul tau, teafarul, / covârsindu-te crestele si genuna, / culege-ma din cântecul ce-l cânta luceafarul / si din cântecul ce-l cânta luna. // Din multimea de chipuri ce le porti în tine, / alege-mi chipul ce mi se cuvine. "(Mai zamisleste-ma, vol. Lampadoforie).

Important sa constatam aceeasi lucida îndrazneala a acestui poet în sfera structurii lingvistice a textului. Ca altadata Tudor Arghezi ori Nichita Stanescu, Nicolae Caratana este preocupat de posibilitatile expresive ale limbajului si din acest sentiment apare aspiratia la "vreuna din limbile viitoare". Optând pentru "schimbarea la fata a cuvintelor", el intervine sintactic comprimând exprimarea sau inventeaza sintagme si cuvinte noi ("somn aratare", "somn naluca", "plânge plânsul", "pretimp", "postsânge", etc.), mijloace care sporesc expresivitatea.

Un capitol tematic semnificativ al creatiei lui N. Caratana îl reprezinta poeziile de dupa gratii - suma de poeme concepute în timpul detentiei din închisorile comuniste. Apelând la o varietate de modalitati si stiluri, textele respective apartin unor "genuri" diferite, dar se aseaza toate sub cupola aceleiasi vii emotivitati generate de drama umana. Sunt poeme care sensibilizeaza, înainte de orice, prin substanta lor, compuneri în versuri carora strabate ecoul prelung al unor realitati cutremuratoare ce îndeamna la meditatie si veghe:

"Unde sunteti, unde, unde
voi din dubele fantoma?
Întreb vântul, nu raspunde,
Întreb zarea, cade-n coma ...

Unde-s dubele plecate
într-o noapte chioara, dura?
Sufletul întors pe spate
le blestema si înjura

Vreo padure sub un munte
poate-ar sti sa spuna drept
cum v-au împuscat în frunte,
sau în ceafa, sau în piept.

Poate-o vale-ngusta, sumbra,
vreun pârâu facând gâlceava,
vazu umbra dupa umbra
cum fu împuscata-n ceafa.

Pote-un cer bolnav de stele
auzind gâlceava-afara,
a vazut printre perdele
cum si unde va-ngropara."
(Interogatii, Gherla, 1954)

Egal cu sine, adica situându-se la înalte cote artistice, se arata a fi Nicolae Caratana si în poemele în aromâna, unde ocupa un loc în primele rânduri.

Alte opere: Lampadoforie (Cartea româneasca, 1972); Lâna de aur (Cartea româneasca, 1975); Inscriptii rupestre (Cartea româneasca, 1981); Arbori (Litera, 1989) s.a.

Referinte: Iorgulescu, M. - Lampadoforie, în: rev. "Luceafarul", 3.II.1973; Cândroveanu, Hristu - Lampadoforie, in: "Contemporanul", din 15 iunie 1973; Piru, Al. - Profil N. Caratana, în: rev. "Cronica", 19.12.1976; Cucu, St. - Portrete dobrogene, în: rev. "Tomis", nr. 2, 1994 s.a.

Inapoi: Referinte Critice