Nicolae Caratanã

Dictionar general al literaturii române (C/D) - Editura Univers Enciclopedic, 2004, pag 92.

CARATANA, Nicolae (14.VII.1914, Horopani, Grecia - 19.X.1992, Constanta), poet. Este fiul Lambrei si al lui Gheorghe Caratana, caravanar. A învatat putina carte (doua clase primare în greceste si doua în limba româna), dar s-a cultivat ca autodidact.
Înca adolescent, pastor la poalele Olimpului, îi citea pe marii poeti greci antici în original, precum si pe cel contemporani, în special pe cei de origine aromâna, printre care Zalocostat si Vallaoritis, Costas Palamas, Vlahoyanis, Sikelianos, Cariotakis, Cavafis, Cristalis, pe care îi recita ca un actor autentic.
A învatat limba româna citind literatura, mai ales din Eminescu, Arghezi, Blaga, Ion Barbu, Bacovia, Voiculescu, pe care îi socotea printre cei mai de seama lirici ai lumii. "De-am sti sa ne facem reclama - spunea adesea, cu amaraciune - ne-ar cunoaste toata lumea."
Caratana vine în tara târziu, abia în 1935, stabilindu-se în Dobrogea. Publica sporadic în revistele de literatura dintre cele doua razboaie mondiale.
Debuteaza editorial în 1972, la insistentele prietenilor, cu poemele din Lampadoforie. Autorul facea apel la mitologie si istorie, într-o limba româneasca pastoasa, amintind de Cuvinte potrivite, si cultiva metafora arborescenta, vrând sa dea lirismului o perspectiva pronuntat existentiala.
Profund si meditativ vrea sa fie întregul lui discurs liric si în culegerile ce au urmat: Lâna de aur (1975), Inscriptii rupestre (1981), Arbori (1989) si Pod peste legende (1992).
O poezie a interogatiilor, în vers clasic, cantabil, cu o zicere expresiva atât prin cuvânt, cât si prin mesaj (aici în transcriere literara):

"Cata sa fii bumerang:
Întors înapoi la locul plecarii,
dupa ce ai vânat un triumv sau un rang
si-ai vânat mirarea mirarii.

Plecând la drum, întreaba pe primu-ntâlnit
unde pot vâna infinit?
Unde absolut, unde destine?

De te-mpiedici de-o piatra, cazând, îti va spune:
Numai în tine, numai în tine,
în tine se îmtâmpla marea minune!
(Bumerang)".

O explorare continua a eului si a lumii, fara satisfactia gasirii raspunsurilor, poezia fiind dupa Caratana un spatiu al dilemelor, o continua interogatie. Publica un singur volum de versuri în dialectul aromân, Asteptu soarili (1985). Dupa ce închina câteva poeme graiului de acasa, din Macedonia, el încearca acelasi tip de poezie reflexiva, vrând sa dea identitate si siesi, si lumii:

"Arunca-ti trupul cât mai departe,
La ce-ti trebuie? Îmbatrâneste,
doar vocea s-o aperi de moarte,
din trupul de care avusesi parte.

Pazeste-ti vocea, pazeste-o de corbi,
de trup n-ai nevoie, te lasa ...
Homer gândea prin ochii lui orbi,
gândea prin noaptea lui, nebuloasa ..."

Asadar, aceeasi tentatie a absolutului, a ceea ce s-ar putea salva din neant. Se poate spune ca în poezia aromâna în dialect Caratana este cel mai consecvent pe tarâmul reflectiei existentiale, chiar si atunci când reînvie stampe strabune din neuitata Macedonie. Dialogând cu lumea lui de pastori, Caratana ramâne mai mereu pe tarâmul lirismului profund.

Scrieri: Lampadoforie, Bucuresti, 1972; Lâna de aur, Bucuresti, 1975; Inscriptii rupestre, Bucuresti, 1981; Asteptu soarili, Bucuresti, 1985; Arbori, Bucuresti, 1989; Pod peste legende, Constanta, 1992; Dialog cu neantul, îngr. Vasile Dimaca, Constanta, 2001.

Repere bibliografice: Al Piru, N. Caratana, CRC, 1976, 47; Cândroveanu, Printre poeti, 104-108; Nistor Bardu, Virtuti poetice ale limbajului dialectic, TMS, 1985, 12; Kira Iorgoveanu, Nicolae Caratana, UVPA; 403-405; Petru Valureanu, Sub semnul simetriei, TMS, 1989, 6; Pau Dugneanu, Un "joc secund al imaginarului", "Destetparea", 1990, 6-7 Nicolae motoc, Despartirea de un poet: Nicolae Caratana, TMS, 1992, 10 Stefan Cucu, Nicolae Caratana, TMS, 1994, 2; Cândroveanu, Aromânii 94-97, Hr. C.

Inapoi: Referinte Critice